..

Drum lung. somn. sex. alcool. certuri. gelozie. pastila de a doua zi, luată după patru zile. nopți. bănci. toaletă. xerox. diplome. bani. bere. vin. iar gelozie. oral. scris. căști. sărut. ventilator. foi. rochiță. fustă. șlapi. apă . cafea. ceas. lacrimi. sex. reproș. coafor. note. speranță. timp. țipete. pierdere. taxi. motorină. poliție. teamă. viteză. priviri. abur. animale. inel. mască. cremă. lichid. țigară.

Iar acum...liniște.

Cuvinte bune

Atâta nevoie am astăzi de nişte cuvinte bune....pe care să le citesc peste câteva zile când mă întorc...

Da, mama!

Totul e bine. Până la un punct. Calvarul poate începe într-o clipă. Într-o secundă. După un pas greşit sau în urma unei alegeri proaste.

Dansul la bară, se poate transforma într-un antreu al prostituţiei. La fel ca lăcomia unui plic cu câteva sute de euro, convinsă fiind că nu faci nimic greşit, doar prestezi un serviciu contra-cost. Sună mai ...profi.
O sticlă de vin, băută în singurătate, în timp ce asculti da, mama nu a transformat pe nimeni într-un alcoolic. E vorba doar de un nou hit. Care merge cu vinul. Doar că artiştii ăştia, au scos cam multe hit-uri în ultima vreme. Iar sticla de vin, s-a transformat în sticle.

O linie prizată, pe o oglindă ştearsă în prealabil, cu migală nu are cum să fie un capăt de ţară. Experienţe noi, carpe diem, citate motivaţionale de genul -viaţa e scurtă. Dacă n-o putem lungi măcar s-o facem lată- Un joint poştălit într-o maşină cu geamuri fumurii, la margine de oraş, între patru inşi cărora le spui amici. Până la un punct, e chiar interesant. Şi te trezeşti dezbracată şi dată jos din maşină. Fără nimic. Fără nimeni.

Până la un punct, toţi suntem în regulă. Ceea ce se întâmplă după punct, e partea interesantă a poveştii. The end-urile, nu-s decât începuturi. Iar despre acele începuturi, nu sunt capabili să vorbească foarte mulţi. Decât în momentul în care se vindecă.

despre bloguri

Văd bloguri în care femeile îşi tastează visele. Nu am condamnat niciodată o scriere, atâta timp cât ea a liniştit o persoană. Nu am judecat faptul că mulţi, dar aici vorbim de multe, sunt vampe în postări, dar vampiri în realitate (adică sug).
Ştii? Dincolo de bloguri, sunt persoane simple. A căror coafură nu rezistă nici dacă e fixată cu Swartzkopf. A căror unghii sunt inegale şi poate roase pe alocuri , de plictiseală. Nu. Nu de stres. Un om stresat caută soluţii, nu stă în faţa unui laptop şi îşi plânge de milă.
În faţa monitoarelor, nu se plânge decât imaginar.

Citesc anumite bloguri , de ani de zile. De unele m-am plictisit, pentru că mă simt ca la o piesă de teatru unde numai actorii diferă. Altele, au dispărut. Peste noapte. Şi chiar vorbesc la modul propriu. Seara citesc cu drag, dimineaţa nu mai e. Gata. S-a dus. Şi nu s-a mai întors niciodată. Poate sub alt nume, cu alte gânduri, cu alte idei.

Cum spuneam... ceea ce suntem , nu coincide cu ceea ce scriem. Ne place să mângâiem tastele, până la orgasmul suprem. Până când x, y, z...şi de ce nu tot alfabetul...să se regăsească în cel puţin o propoziţie. Să se contopească cu ceea ce citeşte. Să vadă şi x că defapt viaţa lui z nu e aşa de roz cum pare.

Îmi plac blogurile, unde oamenii sunt exact cum vor să fie. Imi plac persoanele care îmbină atât de bine întâmplările reale cu ficţiunea, încât am impresia că sunt cele mai interesante. E ca şi cum ar trăi două vieţi.

Fiecare ar trebui să îşi contruiască viaţa astfel încât la un moment dat, realitatea să se întâlnească cu imaginaţia

Caut tablou !

Un spate întors, nu înseamnă întotdeauna respingere. Uneori e resemnare, uneori sunt lacrimi ce nu trebuie văzute, uneori e o privire tulbure, pe un chip speriat şi de ce nu , o aşteptare. O aşteptare de aceea, în care nimic din jur nu mai contează. Când mintea scrie şi rescrie cărţi needitate, dedicate unui om. Acelui om.

Un spate întors, poate spune multe poveşti. Despre uitare, despre sfârşit, despre noi începuturi, despre riduri ce se adâncesc parcă, în unele zile mai tare ca niciodată, despre timiditate, sau despre ruşine.
Am fost aproape întotdeauna, persoana aceea norocoasă, care atunci când a întors spatele să plece, a fost rugată să mai stea. Puţin. Chiar şi cu spatele . Şi am primit cele mai moi săruturi, pe umeri şi pe şira spinării. Săruturi ce te fac să rămâi neclintită, cu spatele în faţa cuiva. Şi ştii că dacă te întorci, povestea continua. Iar unele poveşti, încep să existe abia după ce se sfârşesc. Abia atunci, când artistul moare, opera lui prinde viaţă. Şi am preferat mereu o iubire vie, deşi noi o plângeam îmbrăcaţi în negru, prin fel şi fel de anturaje.

Am văzut tabloul acesta acum vreo doi ani. Nu mi-am amintit unde. Nici cum. Nici în ce companie. Nici preţul. Nici pictorul. Mă gândisem că e scump. Nu. Din contră. Era din Dedeman. 100-200 ron. Bineînţeles că nu mai este. Dacă îl vedeţi din întâmplare, pe undeva, prin ceva magazin, rog să mă contactaţi . Îl vreau!