Zile la fel, cu refuzuri izbitoare, ce-mi ţâşnesc din priviri. Priviri care odată, erau cele mai bune invitaţii spre nemurire. Priviri care ucideau şi înviau. Priviri în care mi se citeau basme, după nopţi de poveste.
Nopţile încep devreme şi mă cufund în pijamale largi şi cearşafuri învechite.
Telefonul nu mai sună. Oricum, nu mai sună ca altădată. Nici mail ul nu-l verific prea des. Pentru că nici acolo nu există vreo scânteie , vreo flacără, vreun dor.
A trecut mult timp.
Şi e atât de necruţătoare starea asta. Se schimbă orele, se schimbă oamenii.
Se schimbă totul. Eu sunt în acelaşi punct. Defapt...în aceleaşi puncte. De suspensie.
