sacru.

Un om poate duce multe. Multe și grele. Dar când duce dorul, ceva in el se stinge. Se stinge dar nu moare. Așteaptă scânteia care va reaprinde totul. Și e atât de flămând, încât nu se gândește nicio clipă că uneori scânteia e aducătoare de incendii ce vor transforma totul în scrum.

Am învățat in anul ce a trecut lucruri pe care nu le-am știut. Si nu mi-a fost frica sa știu ca nu știu. Sunr momente când așa trebuie să fie.

Am întâlnit oameni care mi-au schimbat direcția printr-o simplă frază și m-au făcut să mă recentrez. Iar a te recentra înseamnă sa auzi, sa vezi și sa urmezi îndemnurile inimii. Ceea ce eu nu am făcut de ani de zile.

Am întâlnit situații trase la indigo, care au încetat să reapară in clipa in care am schimbat reacția și modul in care le tratam.

Am descoperit că am avut o minte deschisă, dar deseori mi-am lăsat granițele neprotejate. Și nu întotdeauna cineva a fost acolo sa stea de gardă.

Am învățat că dacă vrei sa omori ceva, e deajuns sa stai departe. Răceala dintre doi oameni , sau detașarea cu care tratezi un eveniment, e calea spre final. Și așa cum începuturile sunt necesare, tot la fel sunt și sfârșiturile.

Anul trecut nu mi-am dorit de la 2018 decât “sex și fraieri buni la pat”.
Și am primit.

Anul care urmează îmi doresc ceva sacru.
Și cred că e sacru orice rearanjează , repara și reorientează in noi înșine. Orice ne face mai buni, mai generoși, mai vigilenți, mai atenți, mai sensibili.

Prea mult timp am avut vise dulci in vremuri amare. E timpul acum, pentru puțină realitate.

idei gratis.

Vrei să mă omori și nu știi cum? Lasă cuțitul jos, descarcă arma, pune cagula deoparte, renunță la gândul că intr-o zi voi trece greșit strada. Bine, mereu o trec prin locuri nepermise, dar doar pentru că acolo mă asigur de zece ori mai mult decât in locurile special amenajate, care îmi oferă orice înafară de securitate.

Bun. Le-ai lăsat? Așa.

Hai să te-nvăț. Tot ce trebuie să faci, e să vii înspre mine. Să accepți orice respingere. Să accepți pe urmă orice împăcare. Să fii cum nu credeam că cineva este. Și chiar dacă am învățat, la naiba, că tot ce e prea frumos ca să fie adevărat, chiar așa este...prea frumos să fie adevarat, toooot mai închid ochii mei căprui și mari și consider că nu am învățat niciodată treaba asta.

Te-ai apropiat? 

Bravo. Esti pe drumul cel bun. Probabil a fost o munca de luni de zile și încă mai arunci cu privirea spre cuțit, mănuși și cagulă. Relaxează -te. Nu mai ai mult.

Probabil acum știi despre mine lucruri interesante. Știi cum sunt sinceră și fără măști. Știi ce îmi place.Și mai știi că dacă nu sunt lăsată să fiu eu, dacă nu sunt lăsată să fac ce îmi place, mor!

Bineînțeles că mai ai un pas de făcut, înainte de mare tragedie. Să mă prostesti maiestuos că TU esti mai presus de mine ( de mine ca un TOT) 

Să îmi induci că fără tine poezia e doar o înșiruire de cuvinte cu rimă la final, că muzica e doar un zgomot asurzitor, că plimbările prin zăpadă, sunt doar urme lăsate aiurea. Trebuie să-mi fii oglindă! Să mă gândesc că fără tine, nu as mai avea chip, trup, suflet, NIMIC! 

Iar in momentul acela, să pleci! Brusc și neanunțat. Să mă trezesc intr-o zi, că am renunțat la tot ce mă ținea in viață, că am uitat să scriu, să dansez, să cant, să fiu sălbatică, pentru a mă putea oglindi tot mai des in falsa imagine pe care mi-ai prezentat-o și care credeam că e cea autentică.

Și uite așa, făcându-mă să mă autoexilez din propria mea viață, crezând că cea oferită de tine e “mai” bună și “mai” cu de toate și să traiesc ceva ce părea real, când vei pleca...o să rămân fără nimic.

Fără lumea “noastră” și fără lumea mea, care era atât de frumoasă înainte să decizi că vrei să mă omori.

Și toate astea, fără pușcărie. Și cu sex gratis. 

Eu zic că se merită. Omoară -mă! 

Negru.

Azi mă îmbrac în negru. Întotdeauna, negrul mi-a oferit promisiunea tacită că în curând voi afla ceva ce nu știu.
Azi mă simt bine, fiindcă am aflat că viața cea mai dureroasă, e și cea mai profundă. Ce binecuvantare înfășurată in blestem!
Azi sunt tot unde eram acum un an și abia acum Inteleg că decorul exterior nu are nicio importanță. Că putem fi sclavi sau zei, in funcție de ce avem înăuntrul nostru.
Azi, de fapt cred că întotdeauna, dar azi in mod special, mă simt cu adevărat puternică. Cu instinctele in curs de recuperare, cu viața in curs de desfășurare și cum spuneam săptămânile trecute ( și nu m-am înșelat) : pe un câmp de luptă gol, altfel se nasc noi strategii.

Fără moarte, nimic nu are valoare. Așa că am murit de fiecare dată când am simțit că nu-mi găsesc locul. M-am ascuns și am reapărut, cu noi idei, cu noi influențe.

Cât de important e să poti să simți ce trebuie lăsat să moară și ce trebuie lăsat să trăiască! Asta nu știe toată lumea, nici eu nu am știut și nu de putine ori am dus cu mine schelete ale unor povesti a căror moarte nu am acceptat-o.

Azi mă îmbrac în negru, pregătită să aflu ce nu știu. Măcar încă o piesa din puzzle -ul pe care mi-e drag și teamă zi de zi să îl construiesc.

La ce folosesc cunoștințele noi, dacă nu atrag după sine un nou comportament?

Des.

Am tot spus că oamenii nu se schimbă niciodată, doar își dresează ipocriziile sau învață cu timpul să își fixeze măștile mai bine, să nu le cadă la orice zguduire mai puternică.

Îmi pare rău că m-am schimbat. Puteam sa jur acum vreo 8 ani, că sunt pe drumul spre pierzanie, dar o pierzanie din care am cele mai mișto amintiri cu cei mai mișto oameni. 8 ani de nopți nedormite. De zâmbete și pahare golite. 8 ani ai naibii de buni, cu toate relele câte i-au străbătut.

Oglinda nu mai este de partea mea. Nu mă mai admir, pentru că probabil abia acum se vede sufletul. Prin privire. Și nu-i unul bun. Și nu-i una bună ( privirea)

8 ani de neliniște, de care îmi amintesc de fiecare dată când e liniște. Și-i liniște des. 

Nimicuri.

Ninge frumos iar eu iarna asta nu mai sufăr de sindromul FPC ( Frica de a nu Pierde Ceva).
Cred că am pierdut cam tot ce se putea. De la job la fraierul ce jura că mă iubește și chiar și iluzia ce o iubeam in secret, departe de ochii oricui.
Am pierdut și nu simt nicio urmă de regret. Mă alin cu gândul că erau lucruri nefolositoare și că, dacă sunt încă in viața chiar și fără ele înseamnă că nu erau vitale.
Se poate trăi fără nimic din tot ce aveai ieri. E cruntă pierderea, dar și mai crunt e să te împiedici de oameni nefolositori. Sau lucruri nefolositoare. Sau chiar sentimente.

Oricum, cred că pe un câmp de luptă curat, altfel se va naște o nouă strategie. Nu mai trebuie să fac slalom printre morți și morții lor. Sunt doar eu împotriva nimănui. Eu cu mine. Privind cum ninge, intr-un Decembrie in care am pierdut tot ce se putea pierde.

Taci și înghite.

Iertare

Am știut că am iertat, in clipa în care mi-am amintit fără a fi furioasă. Iertarea nu înseamnă uitare. Înseamnă să poti să intri in acea amintire care a provocat daune, să o lași să te învăluie, de câte ori e necesar, până când nu mai simți nimic! Unii reușesc în ani , altii niciodată.

Am iertat multe lucruri urâte, ale multor oameni. Și am avut cumva în mine, doza aceea de bunătate să nu îi calc în picioare. Și o doză mare de verticalitate, să nu comit fărădelegi.
Deși impulsivă, fix în momentele cheie am apăsat butonul toleranței.

Nu am plâns în fața nimănui. Sau dacă am făcut-o a fost înafara contextului. El credea că-s lacrimi pentru el, dar eu de fapt mă descărcam pentru altul. Cred că s a întâmplat de vreo 3 ori.

Mă tot gândesc să scriu o carte. Acum când m-am linistit. Când am trăit ce a fost de trăit. Când Inteleg mai clar de ce unii nu m-au iubit iar altii și-ar fi dat viața pentru mine.
Acum când totul s a așezat frumos și furia a dispărut lăsând loc iertării.

Șablon.

Sunt simplă și sălbatică. Fără diamante la gât, fără haine de milioane, fără pantofi cu tocul mai mare decât IQ-ul. Nu am știut niciodată să intru in șabloane. Deși puteam și eu să mă camuflez perfect pe situație și cerințe. Am spus mereu ce cred, iar dacă asta nu a fost posibil, am tăcut. M-am compromis de multe ori, dar doar de dragul cunoașterii. Cunoaștere = experiențe X sensibilitate. Le-am avut pe ambele și pot să spun că orice călătorie, fie ea cu gândul, fie ea de câțiva kilometri sau întinsă pe ani întregi de condus fără sens pe străzi pe care știam că o să vad pe cine doresc să văd, a fost cu experiențe trecute prin lentila sensibilității și transformate ulterior in cunoaștere.

Nu-s proastă. Sunt doar sălbatică și simplă. Și poate că acesta e minusul, înconjurată fiind de oameni plini de spoială. M-am resemnat și  m-am indepartat. Am rămas cu puțin din toate : și din bunuri și din aprecieri și din oameni. Dar e un puțin de calitate.
Am preferat mereu o bacnote de 100 de lei, decât zece bacnote de zece lei, doar ca să pară portofelul mai gros.

Sexuț

N-am făcut niciodată sex întâmplator. Doar de dragul de a face sex. Dacă persoana respectivă nu mă futea la nivel psihic in vreun fel, slabe șanse să mă fută fizic.
Toate poveștile mele au un iz aparte. Au fost multe la număr și am mai spus că vin din alte vremuri, unde mai mult de 5-6 bărbați intr-o viață, se numea destrăbălare. Raportată la ziua curentă, pot să afirm că-s chiar o femeie cuminte.

De obicei am știut întotdeauna să-i fac pe cei cu care mi-o trăgeam, să înțeleagă ca nu ei m-au “prostit” ci invers. Și chiar dacă nu m-am folosit de niciunul, sunt sigură că și azi, când se gândesc la mine ( normal că se gândesc ) mă privesc ca pe aia dusă cu capul, care le-a dat peste cap viața ( o zi, o noapte, o săptămâna sau trei ani)

Nu sunt bătrână. Să nu credeți asta. Dar nu mai e mult până intr-acolo.
Și nu ridurile sunt problema. Niciodată!
Problema e entuziasmul care dispare de la zi la zi.

Sfat: faceti tot ce va trece prin minte, de câte ori aveți ocazia. Fiindcă o să vină și ziua in care tot ce veți vrea, va fi o pijama călduroasă, un ceai și o carte bună.

Pe dos.

N-am visat niciodată că voi sta in fața altarului, îmbrăcată in rochie de mireasă. Nu am închis niciodată ochii să îmi imaginez verighete pe degete și o familie lângă care să simt liniște. Nu m-am simțit niciodată pregătită pentru o relatie, de unde și fuga mea disperată de oricine a vrut să rămână lângă mine periculos de mult și de trainic.
Poate că nu toți suntem făcuți să fim a cuiva, pe viață. Poate că dacă am face copii doar când am iubi atât de puternic încât să vrem să ne vedem iubirea întrupată , cum se joacă prin casă, poate că mulți ar muri în doi. Fără grija celui mic, care mai apoi se transformă în cel mare și nu mai dă doi bani pe noi.
Poate că ar trebui să știm că intotdeauna căsătoria bazată pe orice altceva Inafara de iubire, e un păcat.
Și că divorțurilor nu ar exista dacă ne-am angaja in relațiile potrivite.
Pe față nu ți se citesc niciodată actele sau starea civilă. Pe față ți se vede implicarea in relatie , iubirea , liniștea sau din contră. Reversul medaliei acestora.
Unii-s căsătoriți, dar e ca și cum nu ar fi. Altii sunt liberi, dar e ca și cum i-ar lega cel mai sacru jurământ.

Ne pierdem in acte și documente și diplome. Și toate astea nu atestă decât insecuritatea noastră. Ca individ, pe urmă ca popor și pe urmă ca specie.

Loialitate

Fidelă ți-e doar inima. Bate pentru tine permanent și nu spune “eh, azi m-am plictisit. Azi nu mai am chef să bat. Poate mâine” Ea rămâne acolo, pe poziție și își face treaba. În fidelitatea creierului nu prea cred. Uneori dă rateuri și refuză să perceapă chestii evidente și simple. Iar in fidelitatea unui om...nici atât. Și nici nu cred că mi-aș dori astfel de povară. Ar însemna să îl răsplătesc cu aceeași monedă, iar eu nu știu să fac asta.

Fidelitatea e una, loialitatea e alta.

Știi pisica aceea care pleacă cu zilele de acasă? Nu știi pe unde sau cu cine, nu știi cine a hrănit-o sau a mângâiat-o, nu știi pe lângă ale cui picioare s-a prelins, dar hei...ghici ce. Vine mereu acasă! 

Nu ți-a fost fidelă, drag stăpân! Dar uite că îți este loială! 

Orice persoană care știe drumul spre tine și se întoarce, de fiecare dacă când pleacă, e maximul ce poate oferi un om. Loialitate.

Fidelitatea e o tâmpenie! Ne înșelăm chiar și pe noi înșine , când noaptea in pat ne facem planuri pentru ziua ( nesigură ) de mâine , iar dimineața la cafea, fără nicio remușcare, avortăm orice idee concepută în patul de două persoane in care-ți îmbrățișezi Singurătatea. Sau și mai rău, in “paturi in care dorm nesiguri, doi câte doi oameni singuri “

Inima mi-e fidelă. Creierul un trădător. Iar eu întotdeauna am apreciat trădătorii și ticăloșii de la care am avut ce să învăț. 

dacă...

Dacă nu iubim în același timp, degeaba mai iubim. Sincronizare.
Dacă nu primești ceea ce oferi, degeaba oferi. Reciprocitate.
Dacă lupți pentru un om, iar el trăiește alături de tine doar de decor, degeaba lupți. Eșec.
Dacă spui “te iubesc” doar pentru a umple tăceri, degeaba vorbești. Inutilitate.
Dacă spui “plec” și nu mai zice “rămâi puțin”, degeaba ai stat până in acel moment. Risipă.
Dacă se întoarce după o vreme, spunând că-i pare rău, degeaba se întoarce. Lecții învățate.
Dacă tot ce a fost, fie că a durat o zi, un an, o viață, nu te-a modelat și nu te-a șlefuit, ba mai mult te-a deformat și te-a ciobit, degeaba a fost. Evoluție.
Dacă citești asta și niciodată nu ai spus nimic la scrierile mele, degeaba ai citit. Creștem si ne șlefuim atât prin aprecieri cât si prin critici.

Pa.

a fost cum a fost

Mi-a fost viața o continuă luptă să demonstrez. Ba că sunt mai deșteaptă de cum eram, ba că sunt mai frumoasă decât fostele și mai ales decât viitoarele, ba că “uite unde am ajuns” deși spuneai că niciodată nu o să reușesc, ba că “uite ce ai pierdut” fiindcă atunci când am spus să mă “eliberezi” de tine, ai făcut-o fără niciun fel de comentariu, fără niciun fel de întrebare.

Mi-a fost viața o continuă fugă. Și am fugit atât de mult, încât nu mai reușesc să stau nici câteva ore lângă cineva. Mă sufoc. Îmi iau pantofii , bag in viteză și merg fără scop.

Mi-a fost viața plină cu de toate. Chiar și cu fericire. Dar niciodată nu am știut că aia era fericirea, decât când nu mai era. Probabil că așa-i făcută. Sa nu o pot identifica.

Mi-a fost viața așa cum am vrut. Plină de dramă, că altfel mă plictiseam teribil în scurta călătorie pe acest pământ. Și plină de oameni ce m-au dorit mereu goală.
Putini mi au spus “îmbrăca-te ca e frig”.

Mi-a fost cum mi-a fost...dar cum naiba va fi de acum, nici nu îndrăznesc sa mă gândesc.

Îhî

Bine că avem frică. Și bine că simțim durere. Altfel am vedea pe drum curajoși cu mâini tăiate, zâmbind în fața altor curajoși care zâmbesc cu Cuțitele înfipte în spate.
Bine că le avem pe astea două și nu ne-am robotizat. Încă :)

Hei...

Faza e simplă: nu mai avem răbdare.
Cred că totul pornește de la treaba cu Facebook. De la reacțiile primite in fracțiune de secundă. Pui o poză, zbaaaang! Sute de reacții. Pui un gând, zbaaaang, zeci de păreri.
Dar realitatea e alta. In realitate, orice faci necesită timp. Suntem atât de angrenați în virtual, in special in acea rețea de socializare, încât ni se pare o eternitate când trebuie să vedem roadele muncii intr-un timp mai îndelungat. Și uneori abandonăm!

Vin de pe vremea când totul era mai simplu. Mai trainic. Mai cu răbdare.