Vechea poveste

Probabil că nu am să îl cunosc niciodată, pentru că nu există.

Bărbatul acela care să facă dragoste cu mine în pat şi sex nebun în baie. Care să mă tragă de păr cu aceleaşi mâini cu care îmi face mâncare. Bărbatul acela care să mă facă să mă simt cea mai mare curvă şi să îmi placă, sau care să mă facă să mă simt ca o sfântă şi să îmi placă şi asta.

Bărbatul pentru care să mă pun în genunchi şi acolo în genunchi să mă simt invincibilă. Bărbatul acela care să văd că e dorit de toate şi să-i mulţumesc din priviri că m-a ales pe mine. 

Nu există acest bărbat care să mă facă să mă simt şi femeie şi copilă şi curvă şi mironosiţă şi blestem şi binecuvântare. 

Iar dacă există, cu siguranţa nu am să îl observ. am să fiu cu nasul prea pe sus, căutând din priviri bărbaţii perfecţi ai altor femei. 

Vechea poveste.

Lupta cuiva...

Dacă nu ai fost vreodată lupta cuiva, atunci nu ştii ce inseamnă să fii iubită. Dacă nu ai umblat zile şi nopţi prin mintea şi venele lui, atunci nu ai contat nimic pentru nimeni. Dacă te-ai lăsat câştigată din prima, atunci ai fost doar o altă fraieră bifată pe o listă neimportantă. Dacă nu şi-a sucit gâtul după tine, după ce s-a resemnat că niciodată nu o să poată să te facă a lui...în timp ce ţinea de mână pe femeia căreia îi jura iubire...atunci n-ai să înţelegi aceste vorbe.

E fain să fii lupta cuiva. Şi mai ales, e fain să fii lupta aceea pe care a pierdut-o. Lupta care niciodată nu se va transforma în trofeu. Pentru că tu ştii că de trofee te bucuri o vreme, după care le uiţi pe un raft şi aia e. Dar luptele necâştigate, rămân acolo în sufletul puternic al bărbatului pe care ai să îl iubeşti veşnic. Iar iubirea poate să fie veşnică doar dacă nu îi dai viaţă. În lipsa vieţii, moartea nu există. 

Şi ai să rămâi intotdeauna cea pe care o visează. Speranţa că minuni există. Ai să îi faci realitatea suportabilă şi insuportabilă doar prin simplu fapt că EXIŞTI ....dar nu pentru el. 

Dacă nu ai fost niciodată lupta cuiva...nu eşti femeie. Eşti o tentativă.

Futut.

Să păstrezi un om e greu? Asta crezi tu? Pe dracu! Atâta psihologie fină, atâtea creiere slabe, atâtea tertipuri la îmdemână, atâtea chestii prin care poţi să îl faci să stea, să plece, să revină, să orice. Când afli cum funcţionează toate astea, ai senzaţia că l-ai prins pe Dumnezeu de ambele picioare.
Îmi amintesc vag cum a fost cu primul, cum a fost cu al doilea, cum a fost cu al zecelea. Şi nu mă refer la futut fizic , ci la futut psihic. La-nceput e fain. Te uiti in oglindă şi îţi spui : eşti bună. Şi mesajele curg şi oamenii devin dependenţi de ceea ce le dai, deşi nu le dai nimic. Azi unul, maine altul. Şi-apoi, vine o zi când te saturi. Rareori mai intalnesti un om care să iti fută sistemul, creierul, gândirea, tot. Şi-ai vrea. Tânjeşti după momentele în care te copleşeau emoţiile, îţi rodeai unghiile în asteptarea unui mesaj. Aveai pentru CE şi pentru CINE să te trezeşti dimineaţa. Aveai la cine şi de ce să te gândeşti noaptea.

E-aşa uşor cu oamenii. Nu neaparat să te joci cu ei. Ci să transformi totul intr-o joacă. E-aşa uşor, că după ce prinzi experienţă şi câştigi şi câştigi.... ai da toate victoriile pe o înfrângere. Să îl intalnesti pe ăla care să-ţi dejoace toate mişcările. Ăla care să te facă să regreţi că l-ai cunoscut. Ăla pentru care să mergi până în pânzele albe...şi el să nu fie. Ăla bă, care să te facă să simti că TRĂIEŞTI.

Să păstrezi un om nu e greu. Mai greu e când trebuie să îi spui să plece, pe bune... pentru că nu mai ai nevoie de el. Iar el cu sufletul şi psihicul futut , să te urască pentru cât de nedrept ai jucat.