Nu tânjesc după trecut, fiindcă îl ştiu pe de rost. L-am scris, l-am citit, l-am recitit, m-am plâns de el, m-am îngrozit, iar la final, m-am resemnat. Cât de important este să inveti să trăieşti cu ceea ce nu mai poti schimba!
Nu tânjesc după nimic. Nici măcar după oamenii fără de care credeam că nu o să pot să trăiesc. Şi doamne! Doamne cum mă cuprindea disperarea în unele nopţi...când mi-era imposibil să îi am. Acum îmi sunt la o aruncătură de băţ şi le închid telefoanele în nas...
Nu tânjesc după nimic.
Mi-am recitit niste scrieri de acum 8 ani. Multe la număr. Sufeream groaznic. Iubeam groaznic. Halucinam groaznic. Citeam scrieri despre evenimente care nu au avut loc. Nu atunci când le-am scris, ci cu ani buni după aceea. La început a fost cuvântul.... probabil de asta
Dar azi...azi sunt bine.
Aşa cum e, sunt mai bine.
Fără un viitor cert, cu un trecut plin şi un prezent care chiar dacă nu mă face să sar în sus de bucurie, măcar mă face să merg cu privirea în faţă, îmbrăcată office, respectată şi dorită de oameni după care nu (mai) tânjesc.
