aproape.

Fiți curioși. Căutați, cercetați, iar când nu mai reușiți de unii singuri, întrebați. Grijă mare la sursa informațiilor. Comparați. Și nu credeți decât ceea ce vedeți.
Învățați să trăiți cu puțin. Învățați lucrurile de bază care v-ar ajuta să Rămâneți in viață.
De ce? Răspuns: de ce nu?
O să vă prindeți mai târziu. E doar o chestiune de timp.

Uman.

Crezi că e greu să fii inuman? Crezi că e teribilă lupta să fii puternic și dur? Să pari sau chiar să devii dintr-un aliaj indestructibil?
Stai să vezi cât de greu e să te umanizezi înapoi! E aproape imposibil!

succint

E mai ușor să urăști decât să iubești, pentru că atunci când urăști nu aștepți ca și celălalt să te urască înapoi.

Well, mister elucidat.

Iubiți-vă mult. Calea ușoară-i grea în viață!

:)

N-am inteles niciodată genul de om care poate să zâmbească in mijlocul dezastrului și să se autoincurajeze, printre ruinele propriului său suflet, că vezi Doamne , totul e bine, sau dacă nu e, va fi.

Psihologii susțin că e o boală să zâmbesti când totul e de-a-ndoaselea, sau să plângi când totul merge brici. Nu știu denumirea acestei boli, dar ideea e că ar trebui să încetăm să ne prefacem că e bine când nu este. 

Au și lacrimile rolul lor. Au și nervii destinația lor. Au și stările proaste avantajul lor. E rău să le ignori, căci se adună mult balast in tine. Și poate nu mâine , poate nu peste un an , dar cu siguranță intr-o zi, o să refulezi tot ce-ai ținut acolo, fix pe cineva care ți-a vrut binele. 

Nu e de apreciat un om care plânge in public, e drept. Dar măcar in intimitatea ta, recunoaște -ți și trăiește -ți slăbiciunile. Diseacă-le, analizează-le, trăiește-le, simte-le. E bine ca măcar cu tine să fii 100% sincer. Te poti trăda, e drept. Dar măcar o faci tu, nu o fac altii. 

Învață să trăiești singur. Iar pe ceilalți să îi privești ca pe un cadou care poate oricând să ți se ia. Căci nimeni nu rămâne pe veci. Și orice om poate să plece, să dispară, să fugă, să moară. Și ramai așa cum esti: SINGUR. 

De-a lungul vremii mi-am educat mult latura asta . Astfel încât niciodată nu mi-a fost teamă să rămân doar eu cu mine. Astfel încât niciodată să nu mă bucur prea tare de prezenta unui om in viața mea și nici să mă agăț cu ambele mâini de iluzia că va fi doar al meu pentru vecie. Oricât de minunat era acel om. 

Bineînțeles că ei nu-ntelegeau. Bineînțeles că am fost acuzată de zeci de ori că-s aia fără suflet. 

Vrei să înveți să te detașezi? Pictează pe o pânză cel mai frumos tablou, ceva pe care sa știi că dacă îl pui pe un perete in casa ta, toți cei ce vor veni vor exclama “wow! E superb! Ce pictor renumit l-a făcut? “ 

Pictează-l și dă-i foc. Cam ăsta ar fi primul pas spre a înțelege că de lucruri și de oameni, NU TREBUIE să te atașezi. Că pot dispărea!

Și nu mai zâmbi ca prostu când totul e pe dos. Nu e bine. Nici sănătos.

Bolnavi.

Cred că e bine să știi de unde vii și ce probleme au avut cei ce ți-au da viață. E bine să știi unde au crescut, ce copilărie au avut, cum au fost in tinerețe și cam ce apucături o să îi domine de-a lungul existenței lor.

Astfel ai să te trezești că le judeci faptele, fără a pricepe că răzbunarea victimei, e aceea de a face la rândul său victime. 

Cred că trebuie să înveți să fii curios unde-ți sunt rădăcinile, care sunt problemele care ți s-au ascuns și poate așa ai să înțelegi că nu tu ai o problemă, ci cei care ți-au dat viață, care la rândul lor poate au avut părinți cu probleme. 

Nu toți ne naștem sănătoși. Nu toți înțelegem că cele mai mari handicapuri nu sunt alea fizice, vizibile. Ci alea psihice.

Ani de zile m-am întrebat, cum doi oameni se pot înțelege și accepta, dacă unul din el are ieșiri sau manifestări de psihopat. Cel ce îl accepta pe “nebun” își vede in nebun propria reflexie și empatizează 

Long story.

Ideea e următoarea. Oricât de inuman s-ar purta un om cu tine: vecin, părinte, iubit, cunoștința , caută să înțelegi de unde pleacă toate. In momentul acela, ai să pricepi că a avut și el luptele lui, demonii lui, problemele lui. Iar tu, ai fost doar victima unei minți îmbolnăvite de alte minți bolnave.

Nu toți avem parte de familii și destine fericite. Și dacă nu învățăm să fim proprii psihologi, o să transmitem totul din generație in generație. Și o să transformăm anormalul în normal.

Apocalipsa, nu vine dintr-o dată. Vine încet și sigur și suntem fiecare, in mai mare sau mai mică măsură, părtași ai acestei decăderi în masă.

Uneori mă mai rog. Am blamat destul până să mă prind singură care e problema cu unele probleme din viața mea.

bun de nimic

Nu m-a supărat nimic in lumea asta, înafară de sfătuitorii de duzină. Aceia care par fără nicio cută. Fără nicio încruntare. Fără nicio problemă. Aceia care vin și te bat pe umăr de parcă te-ar cunoaste de o viață, dar ei te știu doar după nume. Și atât. Și încep să îți povestească despre “binele tău”. Despre cum ai greșit acolo și dincolo și înțelept ar fi fost să faci invers de cum ai făcut-o deja. Aceia care se simt responsabili să te ghideze, de parcă Dumnezeu i-a trimis la tine pe post de GPS in caz că in viața asta ajungi oaia neagră și rătăcită.

Mereu am spus că nu voi detesta și condamna niciodată un om care nu mă ajută. Dar voi aprecia și admira oamenii care se vor abține să mă incurce. Să mă incurce fără a înțelege că nu întotdeauna binele văzut de ei, coincide cu binele văzut de mine. Uneori, un medicament care pe cineva salvează, pe altul omoară fiindcă acel “altul” e alergic. Fiecare cu particularitățile lui. Degeaba vii la mine cu păreri și rezolvări generale, la probleme particulare.

Fuck you, sfătuitor bun ( de nimic)

....

Să învățăm să trăim. Și nu oricum. Să învățăm să trăim cu lucrurile ce nu mai pot fi nici cum schimbate. Că ți-a ciobit o idioată sprânceana, dă-o naibii idioată și sprânceană. Se repară ea. Sprânceana, nu idioata.
Că a uitat sefu să plătească orele suplimentare? Dă-le naibii! Îl furi tu și te-ai scos.
Că ți-ai luat ciorapi cu firul subțire și ți s-au rupt chiar înainte de-ai purta, dă-i naibii. Oricum îți vin mai bine pantalonii aceia ce îți pun fundul in evidență.

Dar ce te faci când ai călcat pedala ca un disperat și ai dat peste bătrânul care mergea până la
colț după o pâine? Sau ce faci când instinctul animalic și mintea diabolică l-a împins pe cretin să ți-o tragă la o vârstă la care încă îți trăgeai nasul, că atât de copilă erai? Ce te faci cu momentul in care ai apăsat pe trăgaci ca să reduci la tăcere pe cineva care a fost fix in momentul in care tu ai făcut gafa vieții tale?

Și te gândesti că-n viață, cui pe cui se scoate. Rahat! E posibil să te alegi cu ambele cuie înțepenite acolo.
Despre asta era vorba azi. Despre sprâncene ciobite și abuzuri... Prima rezolvabilă. A doua...obișnuiește-te. Și dacă poti, iartă!

Soartă?

Scriu dimineața, cu ceașca de cafea lângă mine. Scurtă, fierbinte, fără zahăr.. Înainte scriam noapte, cu paharul de vin lângă mine. Roșu, rece, sec, de calitate.
Gândesc mult și degeaba. Înainte gândeam puțin, dar măcar făceam ceva. ( vorba unui om drag mie...”nu poti lua atitudine, dacă nu ai atitudine)

Am perioade când fac nebunia asta. Când mă rup de realitate ( nu că in mod normal aș fi prea ancorată în ea) și aștept. Momente când nu intervin peste soartă. O las să mă pună pe drumul potrivit și mereu o face. Nu direct, bineînțeles. Doar îmi Închide alte drumuri și astfel, in clipa-n care hotărăsc sa ies la lumină, mă trezesc cu o singură variantă. Cu un singur om. Cu un singur gand.

Cam așa funcționez de două decenii încoace. Soarta nu m-a dezamăgit niciodată, căci știu că are ea punctele ei cheie in care oricum,mă va duce. Prefer să merg elegant, calm, de bună voie. Nu să mă îngenuncheze, să mă lege și să mă târască. ( sechele din trecut ; lecție Învățată )

Soarta ca soarta. Dar cu destinul e treabă tristă. Că ți-l faci cu mâna ta , ca la final să poti să-ți împlinești soarta.

Gata cafeaua...
Mi-e dor puțin de cafelele băute in orașul meu preferat, în localul meu cu geamuri mari, unde mă știau toți după chip, dar nimeni după povestea din ochi.
Pa

Scut.

M-am priceput mereu la cuvinte, sex oral și plecări. Nu în ordinea asta, dar m-am priceput.
Am putut să joc roluri, îmbrăcată doar în pijama. Să par o doamnă, să par o curvă, să par sigură pe mine, să par neajutorată. Am putut ( nu întotdeauna și după mult Exercițiu ) să fac pe oricine să vadă fix ce doream, doar prin ceea ce auzea.
Am făcut cea mai dulce muie, unor oameni cu care doar atât am știut să fac. Unor oameni care m-au ajutat prin felul lor de a fi, să mă regăsesc. Bineînțeles că ei...ei nu știau că poveștile lor îmi erau cele mai bune lecții. Și nu știau că deși eram in genunchi, eram cu mult deasupra lor. Nu întotdeauna cel ce-o suge, e curva.
Am plecat întotdeauna fără să privesc înapoi. Sau cel puțin, să nu mă vadă vreunul că am privit înapoi. Am plecat scurt și sec. Fără dramă. Fără a cere explicații ( rezervându-mi bineînțeles dreptul de a nu da vreodată explicații )
De ce am plecat? Mereu din plăcere. Așa și cu muia, așa și cu vorbele. Plăcerea de a fi privită intr un anume fel, când eu știam de fapt, că nu-s și nu am fost niciodată ceea ce am lăsat să vadă ei.
Scutul meu de protecție. Împotriva cui? Împotriva oricui.

Citisem undeva: “Viața nu te avertizează în fața cui să îți pui scutul. “  Asa că eu, am decis să mi-l pun mereu.

Soare.

Mulți mi-au fost soare cu dinți. Mi-au fost căldură de aceea care te păcălește. Care te face să te dezbraci ca să îți dea pe urmă cea mai cruntă răceală. Mulți mi-au fost zile senine, ce mi s-au transformat în nopți furtunoase. Și ce folos umbrela, când ti-o rupe vijelia de gânduri?
Mulți mi-au fost ceea ce aș repeta la nesfârșit chiar dacă aș știi clar că finalul e același.
Niciodată nu m-au uimit și nici nu m-au dezamăgit sfârșiturile. Pentru că au fost previzibile și trase la indigo. Dar am adorat începuturile ( probabil de aici și plăcerea mea de a poza răsăriturile) și am mai adorat întotdeauna momentul când a început totul să se năruie sub privirea mea ascunsă sub ochelari de soare. Soare cu dinți.

rezumat.

Mereu am fost de părere că e greu când trebuie să alegi între a rămâne sau a pleca, dar cel mai greu mi-a fost atunci când nu știam ce dracu’ trebuie să fac. Nu mi-a fost niciodată frică de noi drumuri, ci doar mi-a displăcut ideea de a abandona potecile vechi. Alea pe care poți să mergi și cu ochii închiși că știi că până la urmă ajungi acolo unde trebuie.

M-am mințit toată viața că prezentul mi-e bun. Că mi-e Ok cu mine așa cum sunt. Dar cum se face că dacă mă uit in trecut văd doar fantome? Să înțeleg că mereu am avut un prezent fantomatic ? Greu bă, greu. Unde e tasta aia de “delete”? Să pot să întâlnesc oameni și să nu le pun Etichete in funcție de ceea ce am trăit cândva? Daaaa! Ideal, așa-i? Să dai mâna cu oricine și să zâmbesti ca și cum nu ai fi plâns niciodată...de la vreo strângere de mână. “Bună! Hai să ne îndrăgostim ca prostii, să ne iubim cu măști o vreme și la final să ne arătăm adevărată față, că deh...corsetele stau a dracului de bine o seară, două, nouă...dar după aia dor și e necesar să le dai jos. N-am închis ghilimelele. Nu sunteți voi atât de atenți!

Plecări , așteptări, măști, delete.
Rezumat: bla bla bla

Și-am dat de el...

Am avut mereu o construcție ciudată. Nu mi-au trebuit te iubesc-uri călduțe, ci doar eram Ok să știu că undeva in lume, un om așteaptă să îi spun “Vino”. Un om se gândește la mine cât timp e cu ea. Un om mă visează, dar niciodată nu va vorbi despre asta. Doar va fi prezent acolo, când voi vrea. Nu mereu, dar in momentele cheie.

Un om fără Facebook, Instagram , twitter. Pe care să nu-l știu din citate și share-uri. Despre care să nu știu pe unde sau cu cine este. Cu care să mă intersectez pe drum, dar să ne prefacem ca doi actori profesioniști că viața nu ne -a pus niciodată pe același metru pătrat.

Ăsta e genul de om. Am avut câte un astfel de bărbat in toate momentele vieții. Și in adolescență și la maturitate. Și in clipe bune și in clipe de deznădejde. Mereu câte un ‘el’ de la care așteptam să se îndrăgostească. Să clacheze. Să ne facem declarații și planuri irealizabile. Cu toți am ajuns la punctul de extaz și disperare. Știam întotdeauna că după tot incendiul de trăiri, voi scuipa pe tot ce a fost și voi disparea. Voi disparea pe alte drumuri, după alte iluzii.

Și-am dat de el...
Acum un an.
Și nu mi-a spus niciodată nimic bun. Nimic frumos. Nimic care să îi divulge ceva uman.
Doar a venit , doar a plecat.
Din când in când. Pe fugă.
Un an in care am trăit povesti cu alți oameni, visând la clipele când voi fi lângă el.
Vedeți voi. Eu pentru asta traiesc. Pentru cei de la care pot să mă perfecționez in Detașare și indiferență. Pentru cei care reușesc să tacă. Pentru cei care reușesc să mă învețe să tac. Pentru ăștia atât de reci, indiferent de anotimp. Ăștia care au o familie și și-o protejează. Cu prețul libertății de exprimare și poate chiar cu prețul Fericirii ( de moment, sau de durată)