....

Să învățăm să trăim. Și nu oricum. Să învățăm să trăim cu lucrurile ce nu mai pot fi nici cum schimbate. Că ți-a ciobit o idioată sprânceana, dă-o naibii idioată și sprânceană. Se repară ea. Sprânceana, nu idioata.
Că a uitat sefu să plătească orele suplimentare? Dă-le naibii! Îl furi tu și te-ai scos.
Că ți-ai luat ciorapi cu firul subțire și ți s-au rupt chiar înainte de-ai purta, dă-i naibii. Oricum îți vin mai bine pantalonii aceia ce îți pun fundul in evidență.

Dar ce te faci când ai călcat pedala ca un disperat și ai dat peste bătrânul care mergea până la
colț după o pâine? Sau ce faci când instinctul animalic și mintea diabolică l-a împins pe cretin să ți-o tragă la o vârstă la care încă îți trăgeai nasul, că atât de copilă erai? Ce te faci cu momentul in care ai apăsat pe trăgaci ca să reduci la tăcere pe cineva care a fost fix in momentul in care tu ai făcut gafa vieții tale?

Și te gândesti că-n viață, cui pe cui se scoate. Rahat! E posibil să te alegi cu ambele cuie înțepenite acolo.
Despre asta era vorba azi. Despre sprâncene ciobite și abuzuri... Prima rezolvabilă. A doua...obișnuiește-te. Și dacă poti, iartă!