Cea mai puternică, am fost atunci când eram singură împotriva tuturor și condamnată la detenție cu dreptatea în mână. Atunci când aveam lanțuri la picioare și cătușe la mâini ( la figurat ) dar care mă țineau pe loc ( la propriu ). Am fost captivă mult timp. Ani întregi în care mă plimbam printre oameni care nici până azi nu și-au dat seama prin ce treceam. Sau poate, au fost tocmai orbii, surzii și șchiopii despre care vorbeam ieri. Aceia ce făceau zgomot peste suspinele mele și nu îmi citeau niciodată pe buze, nimic.
Cea mai naivă, am fost in momentul în care am ales să tac, in loc să zbier. Și așa cum lupii își găsesc haita doar dacă știu să urle, eu nu mi-am găsit-o niciodată pe a mea și am învățat astfel sa mă împrietenesc cu Singurătatea.
Cea mai iubită, m-am simțit când cineva mi-a spus, in loc de “dezbracă-te” , “imbraca-te că e frig”. Alături de el, am trăit 3 ani în care am învățat să “merg” , nu să mă târăsc. A fost cel mai răbdător om pe care l-am cunoscut. Și nu a suferit niciunul când s-a sfârșit, pentru că știusem amandoi că îngerii păzitori stau cât trebuie și pleacă mai departe, să ajute alți oameni aflați pe marginea prăpastiei.
Cea mai bună, la suflet...m-am simțit in ziua în care am putut să privesc în ochii celui ce mi-a făcut cel mai mare rău și să ii zâmbesc cu înțelegere și promisiunea tacită că ce a fost in trecut, va rămâne acolo. Atunci am simțit neputința din inima lui. Și tot atunci, l-am îngenunchiat fără sa intenționez asta. Si toată suferința mea, s a comprimat intr-o secundă și l-am văzut cum cade in proprii lui ochi.
Au fost nenumărate momente, in care m-am simțit Ba în rai, Ba in iad...și am trăit totul profund.
Poate că viața mi-a fost cusută cu ață albă și roșie. Să duc cu mine speranța și păcatul la extrem. Și să traiesc două vieți intr-una singură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu