Genetic.

Avea bunica mea o vorbă, înainte de a muri bunicul ( singurul bărbat care nu m-a dezamăgit niciodată). Pe holurile spitalului, vorbea ore in sir cu o doamnă a cărui soț avea aceeași boală necruțătoare.
-Vezi tu, cel mai bine îi înțelegem pe cei ce au aceleași dureri ca ale noastre. Doar ei ne pot da un imbold să nu renunțăm, sau să trăim măcar cu gândul că nu suntem singuri sau singurii.

Bineînțeles că nu a spus-o așa poetic, deși a fost o femeie care nu a trecut prin viață cu mâinile incrucisate. A luptat. Cred ca e ceva genetic in familia mea, treaba asta cu luptele continue.

Și m-am gândit azi, că totuși e atât de greu să fii cum alegi să fii. Eu am știut de la început, când am decis să îmi trăiesc viața singură, că voi da la fiecare pas de oameni cărora cineva le pune dimineața in cafea speranță. Și iubire. Și tot ce-i mai bun.

Nu am întâlnit pana acum pe nimeni ca și mine. Pe nimeni care să nu dorească afecțiunea cuiva. Nu am întâlnit nicio femeie cu care să am aceleași păreri vizavi de viața in doi.

Toată lumea fuge de singurătate. Toată lumea intră in relații. Unele din ele nu merg, dar totuși le resuscitează cu fiecare poza încărcată pe rețelele de socializare. Par Fericiți. Dar oare de câte ori in viața, chiar suntem așa cum părem a fi?

Bunica s-a căsătorit din interes. Și din obligație. Dar totuși a fost o femeie inteligentă, care a priceput timpuriu că mai rău decât a-ți auzi inima cum plânge, e atunci când îți auzi stomacul cum chiorăie.

Poate că ar trebui să mai trec pe la ea din când in când. Ar părea că e singura femeie care a dorit să fie ca mine. Liberă. Doar că nu s-a născut la vremea potrivită.