joi, 17 ianuarie 2019

ojă.

Bine, poate avea dreptate nenorocitul de Cioran când vorbea despre trenul acela pe care îl aștepți prea mult în gară iar când ajunge parca nu îți mai vine să urci.

Avea dreptate in general, dar nu de data asta.
L-am sunat la 8:30 sa ne vedem in locul in care...da...in locul acela in care...
Las geamul jos și îl rog sa urce in spate.
-La ora asta? Parca stabilisem după masă.
Îmi spune nedumerit.
-da, știu. Am putina treaba pe la colegii tai ( la judecătorie). Amânăm pe luni intalnirea noastră.
-hai nu face de astea. A trecut deja un jumate de an! Și ți-am spus ca vreau sa fii prima pe anul acesta.

Îl privesc in oglinda retrovizoare și -mi dau seama că nu are nimic aparte, dar totuși ceva mereu m-a făcut să mi-l doresc. La naiba.

Mă întorc să îi înmânez o hârtie cu câteva gânduri scrise in momente de Nebunie și un Kinder Delice. Le bagă in buzunarul stang, la piept, fără să întrebe nimic. Mă sărută scurt. Mă prefac indiferentă.
-Gata. Esti liber.
-un fel de “poti pleca bă p*lă”?
-parca mi-ai citi gândurile.

Și a plecat.
Și am plecat.

De fiecare data când mi-au fost date planurile peste cap, m-am enervat teribil. Dar de data asta, nu. Poate că uneori, soarta știe mai bine când să frâneze trenul...
Poate că întârzierile sau amânările, sunt ca sa ne facă să evităm un posibil accident sau incident.
Am învățat să iau lucrurile ca atare. Și sa fiu răbdătoare. Știu asta din ziua in care mi s a uscat perfect oja roșie. Ceva ce nu mi s a intamplat niciodată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu