A scris cândva un cititor de-al meu: “nu poți să reușești, când esti setat pe autodistrugere”. Am zambit amar și am trecut mai departe, nedând importanță atunci.
A trecut mai bine de un an de la înțeleptul comentariu și iată că pornesc spre 2019 cu gândul de a rezolva problema.
Cine zicea că pe om îl poti feri de orice înafară de el însuși, mare dreptate avea. Și cine a zis că dacă te-ai săturat să o iei mereu de la zero, ar trebui să încetezi să mai renunți, iarăși avea ceva dumnezeiesc in spusele lui.
Am tratat mereu puterea de a repara psihicul, cu superficialitate. Însă credeam cu tărie că distrugerea lui e posibilă. Ciudat. Să crezi că un lucru se poate rupe, dar să nu crezi că se mai poate lipi, e periculos. Mai ales dacă acest “lucru” face referire la cel ce trebuie să ne fie aliat. Psihicul.
Dacă ne rupem un picior, dăm fuga la medic. Dacă in schimb se fisurează ceva acolo înăuntrul nostru, zicem că așa a fost să fie. Sau că nu exista service adecvat pentru reparații de astea profunde. Și la fel ca rănile exterioare, cele interioare și netratate la timp, te fac să porți cu tine un handicap care putea fi evitat.
Că te distrug altii, nu e așa mare bai. De fapt este. Dar știi ca nu a ținut exclusiv de tine. Dar când te autosabotezi, când tai furtunul de la lichidul de frână și pe urma accelerezi ca un maniac prin curbele vieții... aia e bătaie de joc. Te calci in picioare cu tocuri cui.
Să-ți repari interiorul e atât de important. Mai devreme sau mai târziu, ajungem să conștientizăm asta, dacă ne maturizăm suficient să vrem să fim bine, pentru noi înșine, în primul rând.
RăspundețiȘtergereDoar un gând :)
Izabela, e cale lunga și munca grea pana la a conștientiza cel puțin că ai o ‘fisură’ . Sa nu mai vorbim de procesul in sine de vindecare.
ȘtergereDar eu mă bucur de fiecare data când dau de oameni “fisurați” sau care au curajul de a nu masca asta, fiindcă poti să îi îndrumi cumva pe acești oameni. Bineînțeles ca la început vor părea ofensați ( așa eram eu când cineva mi a spus “rezolva-ți problemele psihice și mai vorbim” ) dar cu timpul, intr un moment anume...vor înțelege ca problema exista și nu e bine sa fie evitata.
Ai dreptate şi mà tot țin sà mai adaug ceva aici, legat de comentariul tàu, de oamenii "fisurați". Tu cunoşti vreo persoană întreagă, în pace cu ea însăşi, fără poveri, cu sufletul uşor ca un fulg de nea? Eu, nu. Şi e trist. De câțiva ani "caut" şi aşa ceva n-am văzut. Să fie oare asta normalitatea? Sau aşa "stricați" suntem majoritatea? Şi mai ales, cum am ajuns aşa? Cred că aş putea să scriu pagini întregi despre asta.
ȘtergereSă ne facem bine, zic :)