vineri, 27 noiembrie 2015

Şi...totuşi



Nu mi-a plăcut iarna, niciodată. De mică, eram supusă la fel şi fel de probe (să nu le zic încercări ce aveau să mă marcheze). Ieşeam afară în noaptea de Crăciun şi mă uitam la cerul înstelat. Puneam întrebări, la care mi s-a răspuns într-un târziu. Într-un....mult prea târziu.

Şi-ai apărut tu, cu ochii tăi verzi şi n-a mai trebuit să privesc cerul. Te priveam pe tine şi ştiai deja ce întrebări am în minte. Mă asigurai că în braţele tale, nu o să-mi îngheţe lacrimile niciodată, pentru că nu mă vei face să plâng.

Îmi asortai nopţile friguroase, cu prăjitură de caramel şi vin fiert. Şi -mi parfumai dimineţile cu şoapte . Şi nicio declaraţie nu era mai frumoasă, ca şi atunci când îţi puneai capul pe burtica mea şi vorbeai cu ea ca şi cum ar înţelege ce îi spui.

Se pare că acum, vinul fiert şi prăjitura, nu vor mai avea niciun gust. Iar picioarele, o să-mi fie mereu reci. Se pare că simt absenţa ta doar când e frig. Doar când lacrimile se opresc în suflet, îngheţate. 

Şi totuşi, imi mai iubeşti burtica?



joi, 19 noiembrie 2015

Am jelit

......vreo trei zile şi m-am îmbătat groaznic. Nu vin. Nu coniac. Nu cocktail. Nu am vrut să mor lent, ci brusc. Să uit de tot , nu să -mi amintesc. Vodka. Singura armă care mă dărâmă cu o viteză şi o putere necruţătoare.

Mi-am făcut ordine în gânduri, ca după fiecare furtună . Mi-am pus întrebări, mi-am găsit soluţii şi am mers mai departe.

Am iubit , am abandonat şi-am vrut să iubesc din nou. Puteam să fac asta, doar că nu cu aceeaşi persoană.

M-am cufundat în lecturi plăcute şi în muncă. Mi-am făcut abonament la sală şi mi-am lăsat acolo , printre genuflexiuni cu bara, toate durerile din suflet. Cu căştile-n urechi, alergatul pe bandă , e un bun exorcist.

Trăiesc sănătos. Fumez mai puţin. Alcool zero.
Cu mintea limpede,  constat că parcă nu îmi lipseşte atât de tare.

Cât despre restul purtătorilor de pulă... nimic de zis. Stau departe de orice prezenţă masculină şi încerc să mă detoxific de nemernic. Până la ultima picătură din el.

Şi că tot vorbeam de picături...



luni, 2 noiembrie 2015

......o să te simt, în picături de ploi.


Nu m-a dărâmat niciodată  , nimic, decât privirea aceea resemnată.
L-am chemat. Şi a venit. Ce prost! mi-am spus după mesajul lui ''Ajung în trei ore''

Şi a ajuns. Am crezut că o să-mi joace jocul. Defapt, el jucase noua realitate. Realitatea aceea, în care nu mai e tandru. Nu mai e atent. Nu mă mai mângâie. Nu mă mai sărută. Nu mă întreabă dacă sunt bine. Nu mai încearcă să-mi ghicească gândurile ,nici să-mi desluşească iţele din spatele gesturilor.

Abia acum, am văzut clar diferenţa. Şi indiferenţa. Dintre un om ce m-a iubit dar s-a resemnat.

Îl văd mai frumos. Mai bine îmbrăcat. Mai atent la el. Mai bărbat. Mai masculin. Mai plin de farmec ca oricând. 

Şi pleacă. Cum nu a plecat niciodată. Fără întrebări , fără nedumeriri. Pleacă probabil în braţele uneia ce-i va umple privirea cu iubire. 

S-a vindecat.
Repede.

La mine-n suflet, răni încep să se deschidă.