marți, 11 decembrie 2018

Șablon.

Sunt simplă și sălbatică. Fără diamante la gât, fără haine de milioane, fără pantofi cu tocul mai mare decât IQ-ul. Nu am știut niciodată să intru in șabloane. Deși puteam și eu să mă camuflez perfect pe situație și cerințe. Am spus mereu ce cred, iar dacă asta nu a fost posibil, am tăcut. M-am compromis de multe ori, dar doar de dragul cunoașterii. Cunoaștere = experiențe X sensibilitate. Le-am avut pe ambele și pot să spun că orice călătorie, fie ea cu gândul, fie ea de câțiva kilometri sau întinsă pe ani întregi de condus fără sens pe străzi pe care știam că o să vad pe cine doresc să văd, a fost cu experiențe trecute prin lentila sensibilității și transformate ulterior in cunoaștere.

Nu-s proastă. Sunt doar sălbatică și simplă. Și poate că acesta e minusul, înconjurată fiind de oameni plini de spoială. M-am resemnat și  m-am indepartat. Am rămas cu puțin din toate : și din bunuri și din aprecieri și din oameni. Dar e un puțin de calitate.
Am preferat mereu o bacnote de 100 de lei, decât zece bacnote de zece lei, doar ca să pară portofelul mai gros.


sâmbătă, 8 decembrie 2018

Sexuț

N-am făcut niciodată sex întâmplator. Doar de dragul de a face sex. Dacă persoana respectivă nu mă futea la nivel psihic in vreun fel, slabe șanse să mă fută fizic.
Toate poveștile mele au un iz aparte. Au fost multe la număr și am mai spus că vin din alte vremuri, unde mai mult de 5-6 bărbați intr-o viață, se numea destrăbălare. Raportată la ziua curentă, pot să afirm că-s chiar o femeie cuminte.

De obicei am știut întotdeauna să-i fac pe cei cu care mi-o trăgeam, să înțeleagă ca nu ei m-au “prostit” ci invers. Și chiar dacă nu m-am folosit de niciunul, sunt sigură că și azi, când se gândesc la mine ( normal că se gândesc ) mă privesc ca pe aia dusă cu capul, care le-a dat peste cap viața ( o zi, o noapte, o săptămâna sau trei ani)

Nu sunt bătrână. Să nu credeți asta. Dar nu mai e mult până intr-acolo.
Și nu ridurile sunt problema. Niciodată!
Problema e entuziasmul care dispare de la zi la zi.

Sfat: faceti tot ce va trece prin minte, de câte ori aveți ocazia. Fiindcă o să vină și ziua in care tot ce veți vrea, va fi o pijama călduroasă, un ceai și o carte bună.


joi, 6 decembrie 2018

Pe dos.

N-am visat niciodată că voi sta in fața altarului, îmbrăcată in rochie de mireasă. Nu am închis niciodată ochii să îmi imaginez verighete pe degete și o familie lângă care să simt liniște. Nu m-am simțit niciodată pregătită pentru o relatie, de unde și fuga mea disperată de oricine a vrut să rămână lângă mine periculos de mult și de trainic.
Poate că nu toți suntem făcuți să fim a cuiva, pe viață. Poate că dacă am face copii doar când am iubi atât de puternic încât să vrem să ne vedem iubirea întrupată , cum se joacă prin casă, poate că mulți ar muri în doi. Fără grija celui mic, care mai apoi se transformă în cel mare și nu mai dă doi bani pe noi.
Poate că ar trebui să știm că intotdeauna căsătoria bazată pe orice altceva Inafara de iubire, e un păcat.
Și că divorțurilor nu ar exista dacă ne-am angaja in relațiile potrivite.
Pe față nu ți se citesc niciodată actele sau starea civilă. Pe față ți se vede implicarea in relatie , iubirea , liniștea sau din contră. Reversul medaliei acestora.
Unii-s căsătoriți, dar e ca și cum nu ar fi. Altii sunt liberi, dar e ca și cum i-ar lega cel mai sacru jurământ.

Ne pierdem in acte și documente și diplome. Și toate astea nu atestă decât insecuritatea noastră. Ca individ, pe urmă ca popor și pe urmă ca specie.


miercuri, 5 decembrie 2018

Loialitate

Fidelă ți-e doar inima. Bate pentru tine permanent și nu spune “eh, azi m-am plictisit. Azi nu mai am chef să bat. Poate mâine” Ea rămâne acolo, pe poziție și își face treaba. În fidelitatea creierului nu prea cred. Uneori dă rateuri și refuză să perceapă chestii evidente și simple. Iar in fidelitatea unui om...nici atât. Și nici nu cred că mi-aș dori astfel de povară. Ar însemna să îl răsplătesc cu aceeași monedă, iar eu nu știu să fac asta.

Fidelitatea e una, loialitatea e alta.
Știi pisica aceea care pleacă cu zilele de acasă? Nu știi pe unde sau cu cine, nu știi cine a hrănit-o sau a mângâiat-o, nu știi pe lângă ale cui picioare s-a prelins, dar hei...ghici ce. Vine mereu acasă! 
Nu ți-a fost fidelă, drag stăpân! Dar uite că îți este loială! 

Orice persoană care știe drumul spre tine și se întoarce, de fiecare dacă când pleacă, e maximul ce poate oferi un om. Loialitate.

Fidelitatea e o tâmpenie! Ne înșelăm chiar și pe noi înșine , când noaptea in pat ne facem planuri pentru ziua ( nesigură ) de mâine , iar dimineața la cafea, fără nicio remușcare, avortăm orice idee concepută în patul de două persoane in care-ți îmbrățișezi Singurătatea. Sau și mai rău, in “paturi in care dorm nesiguri, doi câte doi oameni singuri “

Inima mi-e fidelă. Creierul un trădător. Iar eu întotdeauna am apreciat trădătorii și ticăloșii de la care am avut ce să învăț. 


marți, 4 decembrie 2018

dacă...

Dacă nu iubim în același timp, degeaba mai iubim. Sincronizare.
Dacă nu primești ceea ce oferi, degeaba oferi. Reciprocitate.
Dacă lupți pentru un om, iar el trăiește alături de tine doar de decor, degeaba lupți. Eșec.
Dacă spui “te iubesc” doar pentru a umple tăceri, degeaba vorbești. Inutilitate.
Dacă spui “plec” și nu mai zice “rămâi puțin”, degeaba ai stat până in acel moment. Risipă.
Dacă se întoarce după o vreme, spunând că-i pare rău, degeaba se întoarce. Lecții învățate.
Dacă tot ce a fost, fie că a durat o zi, un an, o viață, nu te-a modelat și nu te-a șlefuit, ba mai mult te-a deformat și te-a ciobit, degeaba a fost. Evoluție.
Dacă citești asta și niciodată nu ai spus nimic la scrierile mele, degeaba ai citit. Creștem si ne șlefuim atât prin aprecieri cât si prin critici.

Pa.

luni, 3 decembrie 2018

a fost cum a fost

Mi-a fost viața o continuă luptă să demonstrez. Ba că sunt mai deșteaptă de cum eram, ba că sunt mai frumoasă decât fostele și mai ales decât viitoarele, ba că “uite unde am ajuns” deși spuneai că niciodată nu o să reușesc, ba că “uite ce ai pierdut” fiindcă atunci când am spus să mă “eliberezi” de tine, ai făcut-o fără niciun fel de comentariu, fără niciun fel de întrebare.

Mi-a fost viața o continuă fugă. Și am fugit atât de mult, încât nu mai reușesc să stau nici câteva ore lângă cineva. Mă sufoc. Îmi iau pantofii , bag in viteză și merg fără scop.

Mi-a fost viața plină cu de toate. Chiar și cu fericire. Dar niciodată nu am știut că aia era fericirea, decât când nu mai era. Probabil că așa-i făcută. Sa nu o pot identifica.

Mi-a fost viața așa cum am vrut. Plină de dramă, că altfel mă plictiseam teribil în scurta călătorie pe acest pământ. Și plină de oameni ce m-au dorit mereu goală.
Putini mi au spus “îmbrăca-te ca e frig”.

Mi-a fost cum mi-a fost...dar cum naiba va fi de acum, nici nu îndrăznesc sa mă gândesc.

duminică, 2 decembrie 2018

Îhî

Bine că avem frică. Și bine că simțim durere. Altfel am vedea pe drum curajoși cu mâini tăiate, zâmbind în fața altor curajoși care zâmbesc cu Cuțitele înfipte în spate.
Bine că le avem pe astea două și nu ne-am robotizat. Încă :)

sâmbătă, 1 decembrie 2018

Hei...

Faza e simplă: nu mai avem răbdare.
Cred că totul pornește de la treaba cu Facebook. De la reacțiile primite in fracțiune de secundă. Pui o poză, zbaaaang! Sute de reacții. Pui un gând, zbaaaang, zeci de păreri.
Dar realitatea e alta. In realitate, orice faci necesită timp. Suntem atât de angrenați în virtual, in special in acea rețea de socializare, încât ni se pare o eternitate când trebuie să vedem roadele muncii intr-un timp mai îndelungat. Și uneori abandonăm!

Vin de pe vremea când totul era mai simplu. Mai trainic. Mai cu răbdare.

miercuri, 28 noiembrie 2018

aproape.

Fiți curioși. Căutați, cercetați, iar când nu mai reușiți de unii singuri, întrebați. Grijă mare la sursa informațiilor. Comparați. Și nu credeți decât ceea ce vedeți.
Învățați să trăiți cu puțin. Învățați lucrurile de bază care v-ar ajuta să Rămâneți in viață.
De ce? Răspuns: de ce nu?
O să vă prindeți mai târziu. E doar o chestiune de timp.

marți, 27 noiembrie 2018

Uman.

Crezi că e greu să fii inuman? Crezi că e teribilă lupta să fii puternic și dur? Să pari sau chiar să devii dintr-un aliaj indestructibil?
Stai să vezi cât de greu e să te umanizezi înapoi! E aproape imposibil!

duminică, 25 noiembrie 2018

succint

E mai ușor să urăști decât să iubești, pentru că atunci când urăști nu aștepți ca și celălalt să te urască înapoi.
Well, mister elucidat.
Iubiți-vă mult. Calea ușoară-i grea în viață!

sâmbătă, 24 noiembrie 2018

:)



N-am inteles niciodată genul de om care poate să zâmbească in mijlocul dezastrului și să se autoincurajeze, printre ruinele propriului său suflet, că vezi Doamne , totul e bine, sau dacă nu e, va fi.
Psihologii susțin că e o boală să zâmbesti când totul e de-a-ndoaselea, sau să plângi când totul merge brici. Nu știu denumirea acestei boli, dar ideea e că ar trebui să încetăm să ne prefacem că e bine când nu este. 
Au și lacrimile rolul lor. Au și nervii destinația lor. Au și stările proaste avantajul lor. E rău să le ignori, căci se adună mult balast in tine. Și poate nu mâine , poate nu peste un an , dar cu siguranță intr-o zi, o să refulezi tot ce-ai ținut acolo, fix pe cineva care ți-a vrut binele. 

Nu e de apreciat un om care plânge in public, e drept. Dar măcar in intimitatea ta, recunoaște -ți și trăiește -ți slăbiciunile. Diseacă-le, analizează-le, trăiește-le, simte-le. E bine ca măcar cu tine să fii 100% sincer. Te poti trăda, e drept. Dar măcar o faci tu, nu o fac altii. 

Învață să trăiești singur. Iar pe ceilalți să îi privești ca pe un cadou care poate oricând să ți se ia. Căci nimeni nu rămâne pe veci. Și orice om poate să plece, să dispară, să fugă, să moară. Și ramai așa cum esti: SINGUR. 

De-a lungul vremii mi-am educat mult latura asta . Astfel încât niciodată nu mi-a fost teamă să rămân doar eu cu mine. Astfel încât niciodată să nu mă bucur prea tare de prezenta unui om in viața mea și nici să mă agăț cu ambele mâini de iluzia că va fi doar al meu pentru vecie. Oricât de minunat era acel om. 
Bineînțeles că ei nu-ntelegeau. Bineînțeles că am fost acuzată de zeci de ori că-s aia fără suflet. 
Vrei să înveți să te detașezi? Pictează pe o pânză cel mai frumos tablou, ceva pe care sa știi că dacă îl pui pe un perete in casa ta, toți cei ce vor veni vor exclama “wow! E superb! Ce pictor renumit l-a făcut? “ 
Pictează-l și dă-i foc. Cam ăsta ar fi primul pas spre a înțelege că de lucruri și de oameni, NU TREBUIE să te atașezi. Că pot dispărea!

Și nu mai zâmbi ca prostu când totul e pe dos. Nu e bine. Nici sănătos.

vineri, 23 noiembrie 2018

Bolnavi.

Cred că e bine să știi de unde vii și ce probleme au avut cei ce ți-au da viață. E bine să știi unde au crescut, ce copilărie au avut, cum au fost in tinerețe și cam ce apucături o să îi domine de-a lungul existenței lor.
Astfel ai să te trezești că le judeci faptele, fără a pricepe că răzbunarea victimei, e aceea de a face la rândul său victime. 
Cred că trebuie să înveți să fii curios unde-ți sunt rădăcinile, care sunt problemele care ți s-au ascuns și poate așa ai să înțelegi că nu tu ai o problemă, ci cei care ți-au dat viață, care la rândul lor poate au avut părinți cu probleme. 

Nu toți ne naștem sănătoși. Nu toți înțelegem că cele mai mari handicapuri nu sunt alea fizice, vizibile. Ci alea psihice.
Ani de zile m-am întrebat, cum doi oameni se pot înțelege și accepta, dacă unul din el are ieșiri sau manifestări de psihopat. Cel ce îl accepta pe “nebun” își vede in nebun propria reflexie și empatizează 
Long story.

Ideea e următoarea. Oricât de inuman s-ar purta un om cu tine: vecin, părinte, iubit, cunoștința , caută să înțelegi de unde pleacă toate. In momentul acela, ai să pricepi că a avut și el luptele lui, demonii lui, problemele lui. Iar tu, ai fost doar victima unei minți îmbolnăvite de alte minți bolnave.

Nu toți avem parte de familii și destine fericite. Și dacă nu învățăm să fim proprii psihologi, o să transmitem totul din generație in generație. Și o să transformăm anormalul în normal.

Apocalipsa, nu vine dintr-o dată. Vine încet și sigur și suntem fiecare, in mai mare sau mai mică măsură, părtași ai acestei decăderi în masă.
Uneori mă mai rog. Am blamat destul până să mă prind singură care e problema cu unele probleme din viața mea.

joi, 22 noiembrie 2018

bun de nimic

Nu m-a supărat nimic in lumea asta, înafară de sfătuitorii de duzină. Aceia care par fără nicio cută. Fără nicio încruntare. Fără nicio problemă. Aceia care vin și te bat pe umăr de parcă te-ar cunoaste de o viață, dar ei te știu doar după nume. Și atât. Și încep să îți povestească despre “binele tău”. Despre cum ai greșit acolo și dincolo și înțelept ar fi fost să faci invers de cum ai făcut-o deja. Aceia care se simt responsabili să te ghideze, de parcă Dumnezeu i-a trimis la tine pe post de GPS in caz că in viața asta ajungi oaia neagră și rătăcită.

Mereu am spus că nu voi detesta și condamna niciodată un om care nu mă ajută. Dar voi aprecia și admira oamenii care se vor abține să mă incurce. Să mă incurce fără a înțelege că nu întotdeauna binele văzut de ei, coincide cu binele văzut de mine. Uneori, un medicament care pe cineva salvează, pe altul omoară fiindcă acel “altul” e alergic. Fiecare cu particularitățile lui. Degeaba vii la mine cu păreri și rezolvări generale, la probleme particulare.

Fuck you, sfătuitor bun ( de nimic)

miercuri, 21 noiembrie 2018

....

Să învățăm să trăim. Și nu oricum. Să învățăm să trăim cu lucrurile ce nu mai pot fi nici cum schimbate. Că ți-a ciobit o idioată sprânceana, dă-o naibii idioată și sprânceană. Se repară ea. Sprânceana, nu idioata.
Că a uitat sefu să plătească orele suplimentare? Dă-le naibii! Îl furi tu și te-ai scos.
Că ți-ai luat ciorapi cu firul subțire și ți s-au rupt chiar înainte de-ai purta, dă-i naibii. Oricum îți vin mai bine pantalonii aceia ce îți pun fundul in evidență.

Dar ce te faci când ai călcat pedala ca un disperat și ai dat peste bătrânul care mergea până la
colț după o pâine? Sau ce faci când instinctul animalic și mintea diabolică l-a împins pe cretin să ți-o tragă la o vârstă la care încă îți trăgeai nasul, că atât de copilă erai? Ce te faci cu momentul in care ai apăsat pe trăgaci ca să reduci la tăcere pe cineva care a fost fix in momentul in care tu ai făcut gafa vieții tale?

Și te gândesti că-n viață, cui pe cui se scoate. Rahat! E posibil să te alegi cu ambele cuie înțepenite acolo.
Despre asta era vorba azi. Despre sprâncene ciobite și abuzuri... Prima rezolvabilă. A doua...obișnuiește-te. Și dacă poti, iartă!

marți, 20 noiembrie 2018

Soartă?

Scriu dimineața, cu ceașca de cafea lângă mine. Scurtă, fierbinte, fără zahăr.. Înainte scriam noapte, cu paharul de vin lângă mine. Roșu, rece, sec, de calitate.
Gândesc mult și degeaba. Înainte gândeam puțin, dar măcar făceam ceva. ( vorba unui om drag mie...”nu poti lua atitudine, dacă nu ai atitudine)

Am perioade când fac nebunia asta. Când mă rup de realitate ( nu că in mod normal aș fi prea ancorată în ea) și aștept. Momente când nu intervin peste soartă. O las să mă pună pe drumul potrivit și mereu o face. Nu direct, bineînțeles. Doar îmi Închide alte drumuri și astfel, in clipa-n care hotărăsc sa ies la lumină, mă trezesc cu o singură variantă. Cu un singur om. Cu un singur gand.

Cam așa funcționez de două decenii încoace. Soarta nu m-a dezamăgit niciodată, căci știu că are ea punctele ei cheie in care oricum,mă va duce. Prefer să merg elegant, calm, de bună voie. Nu să mă îngenuncheze, să mă lege și să mă târască. ( sechele din trecut ; lecție Învățată )

Soarta ca soarta. Dar cu destinul e treabă tristă. Că ți-l faci cu mâna ta , ca la final să poti să-ți împlinești soarta.

Gata cafeaua...
Mi-e dor puțin de cafelele băute in orașul meu preferat, în localul meu cu geamuri mari, unde mă știau toți după chip, dar nimeni după povestea din ochi.
Pa

duminică, 18 noiembrie 2018

Scut.

M-am priceput mereu la cuvinte, sex oral și plecări. Nu în ordinea asta, dar m-am priceput.
Am putut să joc roluri, îmbrăcată doar în pijama. Să par o doamnă, să par o curvă, să par sigură pe mine, să par neajutorată. Am putut ( nu întotdeauna și după mult Exercițiu ) să fac pe oricine să vadă fix ce doream, doar prin ceea ce auzea.
Am făcut cea mai dulce muie, unor oameni cu care doar atât am știut să fac. Unor oameni care m-au ajutat prin felul lor de a fi, să mă regăsesc. Bineînțeles că ei...ei nu știau că poveștile lor îmi erau cele mai bune lecții. Și nu știau că deși eram in genunchi, eram cu mult deasupra lor. Nu întotdeauna cel ce-o suge, e curva.
Am plecat întotdeauna fără să privesc înapoi. Sau cel puțin, să nu mă vadă vreunul că am privit înapoi. Am plecat scurt și sec. Fără dramă. Fără a cere explicații ( rezervându-mi bineînțeles dreptul de a nu da vreodată explicații )
De ce am plecat? Mereu din plăcere. Așa și cu muia, așa și cu vorbele. Plăcerea de a fi privită intr un anume fel, când eu știam de fapt, că nu-s și nu am fost niciodată ceea ce am lăsat să vadă ei.
Scutul meu de protecție. Împotriva cui? Împotriva oricui.

Citisem undeva: “Viața nu te avertizează în fața cui să îți pui scutul. “  Asa că eu, am decis să mi-l pun mereu.

sâmbătă, 17 noiembrie 2018

Soare.

Mulți mi-au fost soare cu dinți. Mi-au fost căldură de aceea care te păcălește. Care te face să te dezbraci ca să îți dea pe urmă cea mai cruntă răceală. Mulți mi-au fost zile senine, ce mi s-au transformat în nopți furtunoase. Și ce folos umbrela, când ti-o rupe vijelia de gânduri?
Mulți mi-au fost ceea ce aș repeta la nesfârșit chiar dacă aș știi clar că finalul e același.
Niciodată nu m-au uimit și nici nu m-au dezamăgit sfârșiturile. Pentru că au fost previzibile și trase la indigo. Dar am adorat începuturile ( probabil de aici și plăcerea mea de a poza răsăriturile) și am mai adorat întotdeauna momentul când a început totul să se năruie sub privirea mea ascunsă sub ochelari de soare. Soare cu dinți.


duminică, 11 noiembrie 2018

rezumat.

Mereu am fost de părere că e greu când trebuie să alegi între a rămâne sau a pleca, dar cel mai greu mi-a fost atunci când nu știam ce dracu’ trebuie să fac. Nu mi-a fost niciodată frică de noi drumuri, ci doar mi-a displăcut ideea de a abandona potecile vechi. Alea pe care poți să mergi și cu ochii închiși că știi că până la urmă ajungi acolo unde trebuie.

M-am mințit toată viața că prezentul mi-e bun. Că mi-e Ok cu mine așa cum sunt. Dar cum se face că dacă mă uit in trecut văd doar fantome? Să înțeleg că mereu am avut un prezent fantomatic ? Greu bă, greu. Unde e tasta aia de “delete”? Să pot să întâlnesc oameni și să nu le pun Etichete in funcție de ceea ce am trăit cândva? Daaaa! Ideal, așa-i? Să dai mâna cu oricine și să zâmbesti ca și cum nu ai fi plâns niciodată...de la vreo strângere de mână. “Bună! Hai să ne îndrăgostim ca prostii, să ne iubim cu măști o vreme și la final să ne arătăm adevărată față, că deh...corsetele stau a dracului de bine o seară, două, nouă...dar după aia dor și e necesar să le dai jos. N-am închis ghilimelele. Nu sunteți voi atât de atenți!

Plecări , așteptări, măști, delete.
Rezumat: bla bla bla

sâmbătă, 10 noiembrie 2018

Și-am dat de el...

Am avut mereu o construcție ciudată. Nu mi-au trebuit te iubesc-uri călduțe, ci doar eram Ok să știu că undeva in lume, un om așteaptă să îi spun “Vino”. Un om se gândește la mine cât timp e cu ea. Un om mă visează, dar niciodată nu va vorbi despre asta. Doar va fi prezent acolo, când voi vrea. Nu mereu, dar in momentele cheie.

Un om fără Facebook, Instagram , twitter. Pe care să nu-l știu din citate și share-uri. Despre care să nu știu pe unde sau cu cine este. Cu care să mă intersectez pe drum, dar să ne prefacem ca doi actori profesioniști că viața nu ne -a pus niciodată pe același metru pătrat.

Ăsta e genul de om. Am avut câte un astfel de bărbat in toate momentele vieții. Și in adolescență și la maturitate. Și in clipe bune și in clipe de deznădejde. Mereu câte un ‘el’ de la care așteptam să se îndrăgostească. Să clacheze. Să ne facem declarații și planuri irealizabile. Cu toți am ajuns la punctul de extaz și disperare. Știam întotdeauna că după tot incendiul de trăiri, voi scuipa pe tot ce a fost și voi disparea. Voi disparea pe alte drumuri, după alte iluzii.

Și-am dat de el...
Acum un an.
Și nu mi-a spus niciodată nimic bun. Nimic frumos. Nimic care să îi divulge ceva uman.
Doar a venit , doar a plecat.
Din când in când. Pe fugă.
Un an in care am trăit povesti cu alți oameni, visând la clipele când voi fi lângă el.
Vedeți voi. Eu pentru asta traiesc. Pentru cei de la care pot să mă perfecționez in Detașare și indiferență. Pentru cei care reușesc să tacă. Pentru cei care reușesc să mă învețe să tac. Pentru ăștia atât de reci, indiferent de anotimp. Ăștia care au o familie și și-o protejează. Cu prețul libertății de exprimare și poate chiar cu prețul Fericirii ( de moment, sau de durată)



duminică, 23 septembrie 2018

Nu tânjesc...


Nu tânjesc după copilărie. Nici după adolescenţă. Nici măcar după momentele bune din acele etape.
Nu tânjesc după trecut, fiindcă îl ştiu pe de rost. L-am scris, l-am citit, l-am recitit, m-am plâns de el, m-am îngrozit, iar la final, m-am resemnat. Cât de important este să inveti să trăieşti cu ceea ce nu mai poti schimba!

Nu tânjesc după nimic. Nici măcar după oamenii fără de care credeam că nu o să pot să trăiesc. Şi doamne! Doamne cum mă cuprindea disperarea în unele nopţi...când mi-era imposibil să îi am. Acum îmi sunt la o aruncătură de băţ şi le închid telefoanele în nas...

Nu tânjesc după nimic.
Mi-am recitit niste scrieri de acum 8 ani. Multe la număr. Sufeream groaznic. Iubeam groaznic. Halucinam groaznic. Citeam scrieri despre evenimente  care nu au avut loc. Nu atunci când le-am scris, ci cu ani buni după aceea. La început a fost cuvântul.... probabil de asta

Dar azi...azi sunt bine.
Aşa cum e, sunt mai bine.
Fără un viitor cert, cu un trecut plin şi un prezent care chiar dacă nu mă face să sar în sus de bucurie, măcar mă face să merg cu privirea în faţă, îmbrăcată office, respectată şi dorită de oameni după care nu (mai) tânjesc.

marți, 3 iulie 2018

şefu.

După mine, potopul.
Şi totuşi, au mai rămas câţiva oameni care au supravieţuit furtunilor iscate de mine în trecut. Şi totuşi unii s-au întors zâmbindu-mi şi mă trezesc ca din senin că îi spun -neaţa şefu- unuia din cei care ar avea tot dreptul să mă calce în picioare ( la propriu, la figurat, nu contează)

Se comportă exemplar. Se abţine cu tenacitate. Se înfrânează cu tact.
Îl vreau tocmai pentru că nu mă (mai) vrea.

.................Ciudată treabă-i viaţa.

vineri, 27 aprilie 2018

-De fiecare dată când te văd, simt că te văd pentru ultima oară.
-E un lucru bun. Facem antrenament pentru acel adio suprem.

vineri, 27 aprilie, 2018
Adio. Suprem.

duminică, 22 aprilie 2018

cum dracu.

Tineri, bătrâni, deştepţi, mai puţin deştepţi, cuminţi, golani, răi, buni, frumoşi sau mai puţin frumoşi, însuraţi sau nu, pe toţi i-am dorit. I-am dorit într-un mod animalic şi obsesiv. Fiecare în parte, mi-a fost cea mai tare poveste al momentului respectiv. Am distrus în ei multe principii. Am bandajat în ei multe principii distruse de altele ca mine. Am clădit şi am dărâmat şi sunt sigură că mulţi ar fi vrut să nu mă fi întâlnit. Nu pentru că aş fi vreo malefică. Ci pentru că i-am lăsat să spere la o poveste...
Povestea a fost. Doar că nu cu happy end.

28 de ani. Nu vârsta lui, nici vârsta mea. Ci diferenţa de vârstă dintre noi.
Cum dracu scoţi din rigiditatea lui, un om care le ştie pe toate? Cum dracu îl faci să te atingă, când totul are iz de pedofilie, cumva.
Cum dracu , când eu sunt atât de fragedă, iar lui i se adâncesc ridurile pe zi ce trece. Şi mai ales, cum dracu nu mă deranjează asta de loc, ba chiar mă excită. incită. omoară. aprinde.

Discuţii interminabile.
O săptămână plină cu el.
Nici nu ştiu cum să mă îmbrac la prima noastră întâlnire...
Nici nu ştiu cum să mă dezbrac dacă va fi cazul.
Nici nu ştiu cum dracu s-a întâmplat. şi mai ales...nici nu ştiu cum să scap de fiu-so care se ţine după mine. La figurat şi la propriu.

luni, 16 aprilie 2018

nu?

Mai vreau să îndrăgesc puţin, câţiva bărbaţi care nu-s ai mei. Mai vreau să mă trezesc cu telefonul în mână, aşteptând mesaje de la dulci iluzii. Mai vreau să mă dezbrac rapid in camere de hotel şi să strângă după păcatele noastre femei bătute de soartă. Mai vreau să mint şi să mă joc. De-a amanta, de -a iubita, de-a ceea ce doar ai visat şi iată că , la vârsta a doua ai reuşit să ai. Mai vreau să mă privească şi să-mi spună că-s încă o copilă şi să mă strângă tare tare în braţe. Mai vreau puţin din toate. Se poate?

duminică, 15 aprilie 2018

Am.

Am trăit, am murit, am reînviat, am iubit, am urât, am ajutat, am încurcat, am sărutat, am scuipat, am căzut, m-am ridicat, am ţipat, am tăcut, am mângâiat, am lovit, am spus nu în loc de da, am spus da în loc de nu, am minţit, am spus drept, am judecat, am aplaudat, am păcătuit, m-am căit şi am păcătuit din nou, am împins, am întins mâini de ajutor, am fost falsă, am fost eu...
Pe toate le-am făcut şi totuşi încă nu am învăţat nimic.

vineri, 23 martie 2018

de ce-uri

Eşti singurul pe care, când închid ochii nu pot să mi-l imaginez. Ştiu că ai ochii verzi, reci, lipsiţi de strălucire. Ştiu că ai buzele moi şi frumos conturate. Ştiu că zâmbeşti frumos. dar rar. Ştiu că ai secrete şi lupte cu tine. Ştiu că nu vei spune niciodată ceva, dacă eu nu voi spune prima dată.
Un mi-e dor, un mi-eşti dragă, un îmi place de tine, cu tine, în tine...
Eşti singurul a cărui privire nu mi-o amintesc. Deşi ne-am văzut de câteva ore..
Oare de ce?

duminică, 11 martie 2018

Starea asta.

Mi-a fost dor. Dor de starea asta. Dor de mine, plină de dor. Dor de stat cu telefonul în mână aşteptând şi aşteptând şi...aşteptând. Dor de mine să caut un om cu privirea. Dor de a iubi un oraş, doar pentru că acel om locuieşte acolo. Dor de tot ce poate oferi un bărbat însurat.
Dorul...
Rezumatul perfect a ceea ce contează cu adevărat.

miercuri, 7 martie 2018

proastă alegere

De-aş putea să dau o a unsprăzecea poruncă, ea ar fi cam aşa : faceţi sex cu orbi, cu şchiopi, cu ciungi, dar să nu vă pună păcatul să faceţi sex cu oameni distruşi psihic. Ăştia-s cei mai periculoşi.

Ăştia ţi-o trag. Uneori doar la nivel psihic. Dacă ai norocul să ţi-o tragă înainte să îi ia paranoia, atunci ce să zic, foarte bine. Dacă nu, ai să rămâi ca mine.
Dezbracată, descărcându-te în faţa unui laptop, în timp ce înjuri în gând şi apeşi obsesiv pe niste taste mizere.

-Mă bucur că ai putut să vii.
-Nu-s în largul meu.
-Fii serios! N-ai incredere?
-Am încredere dar.... nu pot aici. Nu pot.
-Bun. Îmbracă-te şi dispari.

Şi a dispărut. Proastă alegere să îl duc într-o casă care era la două case distanţă de casa lui. Proastă alegere.
pfăejoiwehfewioghiewoghewhfewoufewjjfewoihfewfew şi punct.

marți, 6 martie 2018

Delete.

Acum. Te vreau. Dau send, sparg o casă. Sau măcar o zgudui din temelii. Mai bine mă pun şi dorm. O să îl vreau şi-n alte clipe. Va fi bine şi atunci. 
Delete.

luni, 5 martie 2018

Laşitate..




el-O noapte împreună pe când?
eu-O noapte întreagă?
el-Da. De seara până dimineaţa, cu telefoanele închise.
eu-Nu pot.
el-Te temi?


Ohhh, da! Şi încă cum. N-aş ştii ce să fac cu el. Şi încă nu am abilitatea de a tăcea. De asta de multe ori am încercat să umplu golul cu vorbe. Vorbe pe care mai bine nu le rosteam.
Nu că nu vreau. Nu că nu m-aş bucura să mă prefac că dorm, până adoarme...şi să îmi pun mâna peste el... şi să stau şi să-i declar în gând măcar, tot ce simt, ce cred şi ce vreau.
Nu că nu mi-ar plăcea să deschid ochii şi să fie acolo...
Nu că nu aş vrea să văd dacă îşi dă jos verigheta, pentru noaptea aceea. Căci pentru restul clipelor în care ne-am futut, nu a făcut-o. Şi nici nu m-a deranjat. Cred. Sper . Cine ştie.......

eu-Nu am timp. 
el-Te rog.
eu-Nu e bine cum e? De ce schimbi planul?
el-E bine. E perfect. Pentru mine. Dar pentru tine? 
eu-Nu te gândi la mine. Mă multumesc cu puţin.
el-Meriţi mai mult.
eu-Dacă meritam mai mult, îmi spuneai asta din prima zi când ti-am zis că ştiu cine eşti, ce faci, unde şi cu cine trăieşti şi vreau să-mi fi păcat. 
el-N-ai spus aşa, atunci. Ai spus că vrei să mă fuţi o dată şi gata. Deci? O noapte pe când?
eu-Niciodată.
el- Laşo. 

vineri, 2 martie 2018

Drumul spre păcate



el-Ce faci?

Am ştiut că ceva nu e în regulă. În şase luni, niciodată nu mi-a scris la ora 23. De fapt, niciodată nu mi-a scris mai târziu de ora 16. De fapt nu prea ne-am scris. Decât chestii importante cu locaţia şi ziua în care vom face sex. 
Am sărit din pat şi m-am îmbrăcat în grabă. Ştiam că nu e un simplu mesaj. Că vrea să fiu a lui, că nu m-a mai simţit de două luni, că nu mai poate şi nu mai rezistă. Ştiam! Ştiam de fiecare dacă când mă învârteam în pat, de ciudă că e cu ea în pat. Dar mă consolam cu gândul că poate dorm separat. Că poate nu a futut-o , că poate mă aşteaptă, că poate nici nu prea o sărută ...că poate e acolo doar pentru cei doi copii...şi afacerile ce îi ţin impreună. E mai uşor să adormi aşa, decât cu alte gânduri.

eu-În pat...s-a întâmplat ceva?
el-Da.
eu-Spune
el-Nu mai pot.
eu-Poţi să pleci la ora asta?
el-Pot.
eu-Vino.

Şi a venit. Cu o ciocolată probabil -furată- de acasă. Cu dorinţa în privire, cu tatuajul de pe spate, pe care l-am sărutat şi mângaiat minute în şir. Era aici. În casa mea. În patul meu. În faţa ochilor. Şi nu mă mai săturam să îl simt. Şi mi-era greu...şi apăsător, să mă abţin de la gesturi ce poate ar fi trădat nevoia mea de el.... I-aş fi spus multe... dar mi-am înghiţit cuvintele. Doar l-am lăsat să intre şi să se descarce, să se îmbrace şi să plece. Să plece acolo unde ea a uitat ce bărbat minunat este! Unde ea....
La naiba! N-am să mai vorbesc de ea. Poate într-o zi ...voi fi şi eu o -ea-. Fără ca eu să am vreo vină.

Mă sperie mesajele. Sunt drumul spre păcate.

New message
-Simt că simţi şi apreciez că eşti puternică. Rămâi la fel.

duminică, 7 ianuarie 2018

Vechea poveste

Probabil că nu am să îl cunosc niciodată, pentru că nu există.
Bărbatul acela care să facă dragoste cu mine în pat şi sex nebun în baie. Care să mă tragă de păr cu aceleaşi mâini cu care îmi face mâncare. Bărbatul acela care să mă facă să mă simt cea mai mare curvă şi să îmi placă, sau care să mă facă să mă simt ca o sfântă şi să îmi placă şi asta.
Bărbatul pentru care să mă pun în genunchi şi acolo în genunchi să mă simt invincibilă. Bărbatul acela care să văd că e dorit de toate şi să-i mulţumesc din priviri că m-a ales pe mine. 

Nu există acest bărbat care să mă facă să mă simt şi femeie şi copilă şi curvă şi mironosiţă şi blestem şi binecuvântare. 

Iar dacă există, cu siguranţa nu am să îl observ. am să fiu cu nasul prea pe sus, căutând din priviri bărbaţii perfecţi ai altor femei. 
Vechea poveste.

sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Lupta cuiva...

Dacă nu ai fost vreodată lupta cuiva, atunci nu ştii ce inseamnă să fii iubită. Dacă nu ai umblat zile şi nopţi prin mintea şi venele lui, atunci nu ai contat nimic pentru nimeni. Dacă te-ai lăsat câştigată din prima, atunci ai fost doar o altă fraieră bifată pe o listă neimportantă. Dacă nu şi-a sucit gâtul după tine, după ce s-a resemnat că niciodată nu o să poată să te facă a lui...în timp ce ţinea de mână pe femeia căreia îi jura iubire...atunci n-ai să înţelegi aceste vorbe.

E fain să fii lupta cuiva. Şi mai ales, e fain să fii lupta aceea pe care a pierdut-o. Lupta care niciodată nu se va transforma în trofeu. Pentru că tu ştii că de trofee te bucuri o vreme, după care le uiţi pe un raft şi aia e. Dar luptele necâştigate, rămân acolo în sufletul puternic al bărbatului pe care ai să îl iubeşti veşnic. Iar iubirea poate să fie veşnică doar dacă nu îi dai viaţă. În lipsa vieţii, moartea nu există. 

Şi ai să rămâi intotdeauna cea pe care o visează. Speranţa că minuni există. Ai să îi faci realitatea suportabilă şi insuportabilă doar prin simplu fapt că EXIŞTI ....dar nu pentru el. 

Dacă nu ai fost niciodată lupta cuiva...nu eşti femeie. Eşti o tentativă.

miercuri, 3 ianuarie 2018

Futut.

Să păstrezi un om e greu? Asta crezi tu? Pe dracu! Atâta psihologie fină, atâtea creiere slabe, atâtea tertipuri la îmdemână, atâtea chestii prin care poţi să îl faci să stea, să plece, să revină, să orice. Când afli cum funcţionează toate astea, ai senzaţia că l-ai prins pe Dumnezeu de ambele picioare.
Îmi amintesc vag cum a fost cu primul, cum a fost cu al doilea, cum a fost cu al zecelea. Şi nu mă refer la futut fizic , ci la futut psihic. La-nceput e fain. Te uiti in oglindă şi îţi spui : eşti bună. Şi mesajele curg şi oamenii devin dependenţi de ceea ce le dai, deşi nu le dai nimic. Azi unul, maine altul. Şi-apoi, vine o zi când te saturi. Rareori mai intalnesti un om care să iti fută sistemul, creierul, gândirea, tot. Şi-ai vrea. Tânjeşti după momentele în care te copleşeau emoţiile, îţi rodeai unghiile în asteptarea unui mesaj. Aveai pentru CE şi pentru CINE să te trezeşti dimineaţa. Aveai la cine şi de ce să te gândeşti noaptea.

E-aşa uşor cu oamenii. Nu neaparat să te joci cu ei. Ci să transformi totul intr-o joacă. E-aşa uşor, că după ce prinzi experienţă şi câştigi şi câştigi.... ai da toate victoriile pe o înfrângere. Să îl intalnesti pe ăla care să-ţi dejoace toate mişcările. Ăla care să te facă să regreţi că l-ai cunoscut. Ăla pentru care să mergi până în pânzele albe...şi el să nu fie. Ăla bă, care să te facă să simti că TRĂIEŞTI.

Să păstrezi un om nu e greu. Mai greu e când trebuie să îi spui să plece, pe bune... pentru că nu mai ai nevoie de el. Iar el cu sufletul şi psihicul futut , să te urască pentru cât de nedrept ai jucat.


vineri, 29 decembrie 2017

Curvar.


Iată-mă aici. Aici unde vin când realitatea se zdruncină. Aici unde pot să mă încrunt, unde nu trebuie să zâmbesc frumos şi unde nu trebuie să păcălesc ochii nimănui. Nu-s plânsă, nici ameţită. Nu-s deprimată, nici cu vreo supărare anume. Sunt bine, mirosind a el....şi a păcat. Şi imi doresc tot mai des şi tot mai tare. Tot mai adânc şi tot mai mult. Şi ştiu....ştiu că nimic pe lumea asta nu mă împlineşte mai mult decât bărbatul care nu va fi niciodată al meu, pentru că e deja al alteia. Şi de-ar fi al meu, nu l-aş mai dori lângă mine, pe mine, sub mine, în mine. 

L-am vrut de vreo trei ani. L-am avut recent. L-am chemat şi l-am futut şi l-am iubit şi l-am simţit ca pe nimeni altul. Şi mi-a cedat şi i-am cedat. Şi ne-am privit şi ne-am tăcut şi ne-am vorbit şi...l-am blocat. 

Şi l-aş scoate de la block să văd dacă şi ce mi-a scris. Şi l-aş mai chema o dată la mine , în mine, pe fugă, că deh, sunt sărbătorile şi toată lumea e fizic cu familia, dar cu gândurile prin paturi şi chiloţi din dantelă. 

10 minute de mers cu maşina. Evit să trec pe lângă casa lui. Să-i văd nevasta, să-i văd copiii. Să-l văd poate pe el şi să-mi amintesc de clipa în care m-a futut şi puteam să jur că nu îi pasă de nimic. decât de mine. 

Am zis mereu că nu mă bag acolo unde bărbatul pe care îl vreau e tată de fată. Pentru că un tată de fată trebuie să fie un model, nu un curvar. Dar uneori, mai trecem peste reguli. Mai futem şi ce am promis că nu futem. Şi ştim că acolo, în cel mai mare păcat, e cel mai dulce orgasm. 

Mai trăiţi?

miercuri, 31 mai 2017

am scris. am sters. am scris. am sters.
Concluzia: sotia lui e cea mai norocoasă femeie.
Fir-ati ai dracu.... bărbaţi însuraţi!

luni, 27 martie 2017

Trăiesc?

Trăiesc. 
Trăiesc lucruri pe care nu am vrut să le trăiesc, dar pe care le-am atras cumva, asupra mea. Trăiesc un vis care nu este al meu , dar care imi place, care mă surprinde zilnic şi care mă face să mă uit în oglindă , de data asta fără ochii in lacrimi sau sufletul în genunchi. Trăiesc o poveste care nu are legătură cu iubirea, dar care mă face să mă simt iubită. 

N-am mai scris demult. Nici nu mai am talentul acela de a aşterne frumos frazele. 
Doar atât am vrut să mentionez aici: nu am viaţa pe care am visat-o. ci una cu mult mai bună.

Trăiesc. În sfârşit.

luni, 30 ianuarie 2017

Fără titlu. Fără sens

30.01.2017

Cum zboară timpul şi cum îmi trece viaţa. Cum sunt tot la acelaşi nivel , indiferent de schimbările pe care le-am făcut. Cum nimic din ce mi-am propus nu s-a realizat.
Cum am dat nebunia nopţilor pe liniştea unor braţe care mă ţin parcă atât de stângaci. Cum nu am ştiut să mă bucur de toate prostiile pe care le-am făcut şi cum mi-am zis că trebuie să mă transform fix în ceea ce am urât cel mai mult: fata de casă, îmbrăcată în trening, care zâmbeşte tuturor şi se preface că viaţa îi este perfectă.

Sunt o proastă.

joi, 17 noiembrie 2016

....joi. întâlnire cu trecutul


În fiecare joi seara, merg şi îmi întâlnesc trecutul. Trecutul pe care l-am abandont, ca să mă pot cuibări în braţele unui prezent deloc cum mi-aş fi dorit. Un prezent care la început părea interzis şi gustos, iar azi, nu e decât o povară pe care trebuie să o duc şi căreia trebuie să îi spun -şi eu te iubesc-

Şi cine-ar fi crezut că tocmai omul la care am renunţat, o să devină slăbiciunea mea cea mai mare? Şi când mă gândesc că am avut ocazia de atâtea ori să îl cuprind, dar i-am întors spatele, să îl sărut frumos, dar...l-am sărutat în grabă, să facem dragoste curat şi sincer...dar am preferam mereu sexul rapid şi murdar. Cine ar fi crezut că o să se ajungă la asta? Să fie lângă mine... indiferent...iar eu acolo, explodând de emoţie... 

E joi seara. 
Prezentul mă sună...
Trecutul mă aşteaptă.

P.S: voi mai trăiţi? 

joi, 4 august 2016

oare?

NU.
e un copil. 25 de ani în buletin, 2 ani de puşcărie. Niciun tatuaj. Niciun gest care să trădeze vreo dorinţă că m-ar fute.

Ce mă fac?

Linişteşte-te. Respiră. Au mai fost oameni ca el , în viaţa ta.

Oare?

joi, 30 iunie 2016

proastă


Ironie. Mi se întâmplă lucrurile pe care mi le-am dorit, iar eu aţipesc în faţa lor. Îmi sunt sub nas oamenii pe care i-am vrut, iar eu mă-mpiedic de borduri imaginare. Îmi sunt toate servite pe tavă, de cel mai priceput ospătar, iar eu mănânc îngheţată ieftină cu 1 leu.

Visele mi se împlinesc , dar sunt prea proastă să-mi pese.

luni, 27 iunie 2016


Puse pe foaie, multe planuri par bune. Trăite pe orizontală, multe relaţii par să meargă. Puse cap la cap, multe lucruri pe care le facem, par să se contrazică. Pusă în faţa sentimentului de eşec, mi-am luat sticla cu vin, un bărbat ales random şi o cameră de hotel şi mi-am zis că mâine va fi mai bine.

Şi uite că deja e mâine şi încă nu...nu e mai bine.

vineri, 17 iunie 2016

Aici. Acum

Eram la mii de km depărtare şi îl simțean al meu.
Acum e aici, în stânga mea şi parcă ne despart ani lumină .

În patul greşit. Cu omul greşit . Şi când mă gândesc că odată...acelaşi pat şi acelaşi om, îmi erau cele mai corecte alegeri din întreaga mea viață.


marți, 14 iunie 2016

Eram.

Eram atât de nebună atunci. Și mi-e atât de dor de senzaționalul evenimentelor care nu-mi dădeau pace să dorm. Erau nopți întregi pe care le trăiam în sferturi. Le împărțeam cu oameni care deja aveau o jumătate ce-i aștepta acasă. Cu oameni frumoși, cu oameni de care m-am lăsat prostită în orice circumstanță.

Eram atât de tânără . Și-atât de dezinvoltă. Fără principii și reguli, fără agendă încărcată, fără notițe și memento-uri. Purtam tocuri îndrăznețe și culori țipătoare. Dar mai ales, purtam ceea ce acum îmi lipsește : durerea-n pizdă de tot ce se petrece.

Parcă oamenii nu mai sunt la fel, după ce te schimbi. Parcă nu mai pot să le interpretez privirile , cum o făcemi înainte și nici atingerile nu-mi mai dau fiori pe șira spinării. Parcă-mi vine să le fut un cap în gură , să plec rapid undeva , într-un spațiu închis și să-mi dau foc. #colectiv.

Parcă nici el, cel mai nebun dintre toți nu mai are flerul cu care m-a cucerit la început. Povestim despre el, despre mine...evitând să vorbim însă, despre noi.
-Tu, mai tragi?
-Dar tu?
-Eu te-am întrebat primul.
-mmm, nu. 
-Eu , da. 

Și scoate pliculețul și își prepară doza. Cobor din mașină și îmi dau seama, că acum îl detest, exact pentru același lucru pentru care l-am plăcut.

vineri, 10 iunie 2016


Am intrat în casă și-am izbucnit în plâns. Motive o groază, regrete la fel. Am fumat mult. Am vorbit mult. Singură. Am trântit uși, pahare, farfurii. Am dat muzica la maxim și mi-am pus vecinii în cap. Cu excepția ei. Vecina de la 3 căreia îi duc gunoiul, când îl lasă în scară, în fața ușii.

Fug întotdeauna când situația îmi scapă de sub control. Și nu mă întorc, decât în momentul în care, pentru toată drama s-au plâns toate lacrimile.
Mă întorc , numai atunci când simt că nu mai sunt în mijlocul lucrurilor și a evenimentelor.

Bagaje.
Drum lung.
Gânduri.
Planuri. Totul. Nimic.

joi, 9 iunie 2016

Decizii.


Am fost părtașa multor decăderi. Unele bruște , ca un accident de mașină frontal, altele lente, ca o boală ce nu te omoară, dar nici nu te lasă să trăiești.
Am fost lângă oameni, când sentințele au fost pronunțate, când totul li s-a prăbușit în fața ochilor într-o singură clipă , printr-un singur verdict.

Cu ochii umezi, încercând să ordone lacrimilor să nu curgă din ochii lui de bărbat puternic, se uită la mine și îmi spune :
- S-a dus totul... Am pierdut totul. Ce mă fac?

În lipsa unui răspuns, las capul în pământ și înghit în sec.

-Trebuie să plec. Îmi pare rău.

Și știu că ar fi așteptat să -i fac promisiuni. Să îl asigur că rămân lângă și că se poate baza pe mine oricând..oricum. Și știu că și -o minciună era folositoare. S-ar fi agățat de ea ca un adolescent de primii lui fiori ai dragostei. Cu toată inima, cu ambele mâini și cu toată încrederea .
Dar n-am putut s-o fac. Nu pot să rămân , acolo unde-s doar ruine. Nu pot să stau alături de perdanți.
Nu pot să iau parte la dezamăgirile lui și să sufăr ca și cum ar fi ale mele.


vineri, 27 mai 2016

Am înțeles.

Bun.
Bine.
Gata.
Am priceput. Am înțeles...așa că nu-i nevoie de alte piedici. M-am lovit destul la genunchi și la coate, de la atâtea și atâtea căzături. Am înțeles că ori de câte ori nu fac bine un lucru, sunt trimisă înapoi să îl închei cum trebuie. Am înțeles că orice lovitură fizică, care lasă cicatrici ( sau nu) are o semnificație. De unde și atâtea răni (deschise încă) la degetul mijlociu, drept. Am înțeles că trebuie să tac . Că n-a fost bine să-l ascult pe nenorocit când mi-a spus să ies în față să-mi spun părerea. Cum nu trebuia nici să râvnesc la tricoul lui. Pe care până la urmă nu l-am dat jos.
Am înțeles că treaba cu karma, nu e o pedeapsă și că ea vine doar să echilibreze.

Am înțeles în astea două săptămâni, multe. Prea multe. Și nu mai e nevoie de alte întâmplări. Pe cuvânt.

marți, 24 mai 2016

Tricoul...


A fost prima dată când l-am văzut în tricou. Când pantalonul cu dungile perfecte, au fost înlocuite de ceva mai lejer. Când părul îi stătea dezordonat și barba îi era crescută atât cât să -mi trezească instincte bine ținute-n frâu. Prima dată când i-am trimis mesaj , rugându-l să îmi vândă mie tricoul acela al lui.

-Pentru ce îți trebuie?
-Să îl am.
-Va trebui să mi-l dai tu jos.
-De acord. Cu condiția să fiu legată la ochi să nu văd ce fac.
-Chiar dacă nu o să vezi, o să simți.
-Cât costă?
-Ți-l fac cadou.
-Locul și ora.
-Mâine. Ora 18. După ședință. Parchez în spate. Ne vedem acolo.
-Perfect.

În ce mă bag? Să-l ia dracu' tricou ...

miercuri, 18 mai 2016

Pregătită.



Sunt gata. Gata să înfrunt trecutul , cu tot ce implică el.
La o sticlă de vin, într-o cameră de hotel, așa cum îmi place. Și știu că o să-i cedez. Și o voi face fără niciun regret. Însă mâine... mâine o să mă simt, fie prea plină de el, fie prea goală. Dar măcar, o să mă simt cumva.

Văd o noapte lungă la orizont(ală).


marți, 17 mai 2016

Domnule....




Știi? Ți-aș spune pe nume, dar mi-e teamă. Mi te-aș imagina dezbrăcat, dar îmi place atât de tare cum îți stă costumul, cămașa , cravata... Ți-aș scrie uneori, mai puțin formal, așa cum m-ai rugat, dar nu-mi pot lăsa cuvintele să se expedieze prin mesaje gratuite. Sunt prea scumpe . Sunt prea prețioase și nu le mai spun așa, în orice circumstanță.

M-aș fi așezat astăzi lângă tine, la masă, dar am preferat să ies, să fumez și să las pe alta-n locul acela. Te-aș fi privit în ochi , dacă știam să privesc frumos. Fără gânduri meschine. Așa că, am spus un '' da, mai rezist. Mulțumesc de întrebare'' și mi-am văzut de treburi.

Ți-aș spune că am avut o zi grea, că oamenii pe care mi i-ai trimis să mă ajute , m-au călcat pe bătături încă de la primele ore ale dimineții. Ți-aș spune că nu e bună cafeaua din biroul tău și nici secretara cu care ți-o tragi. Te-aș ajuta să organizezi petrecerea aceea, dacă n-ar fi la tine acasă. Nu vreau să cunosc nimic din ce ai, nimic din ce-ți place. Nu vreau să văd unde mănânci, unde-ți bei cafeaua, unde e locul a cărui ușă o deschizi seară de seară. Locul unde nu mai ești domnul președinte...ci un simplu bărbat cu vise prea mari pentru coșmarul ăsta în care ne scăldăm speranțele.

Știi? Ți-aș spune pe nume și te-aș privi în ochi...dar e atât de dulce jocul de-a timida... 

duminică, 15 mai 2016

Dilemă.


Să mă întorc în trecut, pentru o lecţie neterminată, sau să târăsc după mine punctele de suspensie ale poveştii?

Să-l las să mă ajungă din urmă şi să mă împiedic, sau să fug printre blocuri, pe alei întunecate, cât mă țin picioarele?

Cidată treabă-i viața!

sâmbătă, 14 mai 2016

Când?


Ne rupem timpul în bucăți mici și-l împărțim cu alții. Uneori echitabil, alteori nu. Toți au ceasuri, doar că întârzierea lor, de multe ori e mintală. 
Petrecem nopți, pentrecem dimineți, în companii proaste, doar să nu fim singuri. Și e vai de omul care nu e capabil să stea cu propria persoană , fără să o ia razna.

Invitații la cafele, ceaiuri, sticle de vin. Trimise prin mesaje, mail-uri , sau bilețele parfumate ademenitor.

Când ai stat ultima dată cu tine? Când te-ai invitat la un film? La o cină? La un pahar de orice, fără nimeni altcineva? Când te-ai îmbrăcat ultima dată frumos știind că te vezi cu cea mai importantă ființă din univers? Când ți-ai vorbit, când te-ai ascultat, când te-ai privit în ochi ?

Eu o voi face azi. 
Pentru că mâine poate nu mai sunt. 

joi, 12 mai 2016

Bărbatul cu cârje.

Ştii cât îmi place să stau şi să -i privesc? Unii trişti şi nesiguri pe ei. Oameni frumoşi, dar care n-au curaj. Alţii, cu nasul pe sus, vrând să arate lumii cine sunt ei. Unii ţinându-se de mână , alţii păstrând distanţa , dar zâmbind complice. Unii cu verighete, alţii cu amante. Unele cu ochii roşii de plâns, altele cu zâmbetul larg de -m-a futut bine noaptea trecută-

Îl văd pe el . 30 şi un pic. Poate 40 nearătaţi. Habar nu am. La kilograme şi la vârstă, întotdeauna mă-nşel.

Cârje. Mă îndrept spre banca de alături, mă aşez şi îl privesc. Analiză. Nota 9. Întrebare: Ce-a pățit. Se ridică, îmi zâmbește  și pleacă. Rămân acolo și-l aștept. Au trecut 148 de oameni pe langa mine, până s-a întors. Știam că o va face.

-Tot aici?
-Te așteptam. Ești al 149-lea.
-De pe lista ta?
-Nu. A 149-lea om care a trecut pe lângă mine, de când ai plecat.
-Totuși... ce faci aici, așa, privind?
-Privesc. Tu ce faci aici, așa , mergând în cârje. 
-Accident domestic.
-Te-a împins soția pe scări?
-Măcar de-aș fi avut.
-Să nu-ți dorești. Să nuuuu cumva să te-mpiedici în vreo verighetă, că ăla chiar că se poate numi accident domestic.
-O cafea? 
-E seară.
-Ceai?
-Încă nu-i atât de seară...
-Te mai pot vedea? Știu că nu e abordarea perfectă. Eu cu piciorul în refacere...
-Nu. 
-M-ai păcălit când ai zis că m-ai așteptat? 
-Deloc. Te-am așteptat să mi se confirme un lucru. Acum o să plec. Mi-a părut bine..

Plec zâmbind .
E frumos și liniștitor când oamenii se-ntorc. Când văd o privire și e deajuns. Când nu trebuie cuvinte , sau alte gesturi. O privire.

luni, 9 mai 2016

Scaunul din spate.

               


Era o vreme când nu ştiam să tac. Când nu ştiam să ascult. Când nu ştiam să gândesc. Era o vreme în care spuneam tot ce-mi trecea prin cap. Şi-mi treceau multe. Aveam atâtea de arătat lumii, iar ea, curva, nu avea timp pentru mine.

Şi-am tăcut. 
Şi-am înghiţit. 
Şi nu m-am mai pus de atunci , niciodată în primul rând. M-am pus pe scaunul din spate şi abia atunci am început să pricep. M-am aşezat cuminte şi mi-am muşcat limba . E bine aici. La locul tău, privindu-i pe toţi cum încearcă să schimbe o lume . O lume privită prin ecranul telefonului. O lume a cărei ochi îi vezi doar în poze.

Cu pantaloni la dungă şi o cămaşă albă, cu o privire rece şi indiferentă, cu părul şi gândurile prinse strâns, îl admiri din umbră pe domnul preşedinte. Are o voce clară, gravă, severă. Ochii albastri. Părul negru.
Se uită la mine constant. Îi evit privirea. La fel de constant. 
La sfârşitul şedinţei , se ridică, vine spre mine , mă prinde de braţ şi îmi spune
- De ce nu spui niciodată nimic? 
- Sunt alţii care se ocupă de asta.
- Nu faci bine ce faci. Mai ţii minte ce ai spus prima dată când ai venit aici?
- Nu. Ce?
- Mereu am vrut să aflu ce e în spatele geamurilor astea mari, în care uneori îmi verificam coafura. Am venit cu gânduri şi idei multe. Şi cu speranţa că ne vom privi în ochi şi ne vom vorbi deschis. Şi nu te-ai ţinut de cuvânt. 
- Ştiu. Poate ar fi mai bine să mă retrag.
- Nu. Miercuri vreau să nu mai fi un simplu spectator. Implică-te. Te rog.
- O să iasă prost.
- Îţi promit că o să iasă bine.
- Mă cunosc.
- Atunci lasă-ne şi pe noi să te cunoaştem. 

E prea târziu. 
Nu-mi dau scaunul din spate, de unde-i pot admira calităţile, pe niciun scaun din faţă , de unde pot să-i descoper defectele. 

miercuri, 4 mai 2016

A fost...



Într-o ţinută all black, cu o curea în talie, mă prezint în faţa lui fără nicio urmă de slabiciune. Calc apăsat , îmbrăcată cu partea întunecată a garderobei mele. Rujul timid, colorează gânduri netransformate în cuvinte. Inelul negru, cu pietricele de jur împrejur, dă senzaţia de lux şi eleganţă. Senzaţia nu e tot una cu realitatea. Părul ondulat, trădează sălbăticia nativă, bine ţinută-n frâu de cureaua aceea.

-Ţi-ai revenit, din câte văd. Care e preţul?
-Ca data trecută.
-Cam ieftin.
-Îmi ştiu preţul.
-Am impresia că mă favorizezi.
-Deloc. Oral, nu?
-De data asta vreau mai mult.
-Nu se poate. 
-Nu mi-ai spus asta..
-Credeam că ne-am înțeles...

Cădem de comun acord. Fără prea multe vorbe, îl las să mă atingă. Își plimbă mâinile pe trupul meu și vrea să mă sărute. 
Nu.
Se oprește. Stă o clipă. Îmi prinde cu o mână, mâinile la spate iar cu cealalta mă prinde de păr. Un fel de Grey puțin necizelat, aș zice.
Mă sărută. Îi răspund. Cu reținere. Mă întoarce cu fața către perete și-mi dă bikinii jos. 

-Ce faci?
-Nu fi proastă.

Tac. Nu mă mișc. Îmi mușc buza ca și o Anastasia panicată, dar dornică.
I-o simt. Vrea să mă fută, dar mă-ntorc , mă las jos și i-o sug , ca un drept la replică.
Ejaculează după câteva minute. 
Nervos , îmi dă banii și-mi spune că pot să plec. Îmi trag pe mine bikinii și ies în tăcere.

A fost bine. 


sâmbătă, 30 aprilie 2016

30 de arginţi

..despre ieri

L-am îmbrăţişat îndelung. 
Ciudat. Ciudat el şi nevoia mea de-a face asta.
Ciudat noul lui aspect. Mi-l aminteam altfel. Poate-mi joacă mintea feste. Nici nu mai ştiu cum îl cheamă. E trecut în agendă - să nu răspunzi- deşi m-a sunat doar de două ori în şapte luni.

Mă împinge cumva, sătul cred, de faptul că trecuse poate mai bine de două minute...de când îi stăteam atârnată de gât. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Nu ştiu de ce arăta atât de altfel...şi eu m-am purtat ca o copilă ţicnită, îmbrăcată în haine de curvă.

-Scuză-mă.. încercând să caut ceva imaginar în geantă.
-Te-am rugat să vii să discutăm, dar... cred că ai înţeles greşit intenţiile mele.
-Nuu.. nu am înţeles greşit. Nu ştiu ce s-a întâmplat.
-Sunt însurat. Ar trebui să ştii. Mă gândeam că mi-ai observat verigheta data trecută când...după părerea mea... ai fost exemplară. Scăparea asta a ta... Nu ştiu ce să zic. 
-Spune... Ignoră îmbrăţişarea. Am fost la masă cu un prieten şi am băut puţin vin. Probabil şi-a făcut prost efectul. ( nuuuu. nu am băut niciun strop de alcool. Trebuia să inventez ceva.)
-Uite... vorbim altădată. Poate. Scuză-mă că ţi-am răpit din timp. Sunt sigur că aveai lucruri mai bune de făcut.
-Serios? Chiar eşti serios?
-Da. Coboară te rog din maşină. 

Şi rămân proastă ( aşa cum sunt probabil) pe o stradă necunoscută, privind cum -să nu răspunzi- dispare în traficul aglomerat. Rămân nemişcată cerând răspunsuri unui Iisus ce -a fost vândut pentru treizeci  de arginţi. 

Paşte fericit! 

vineri, 29 aprilie 2016

Pro-puneri.


N-am mai vorbit cu omul ăsta de atunci. Mi-a dat banii ( contra unui serviciu prestat ) şi a plecat lăsându-mă cu gândul la tatuajul ce îi acoperea întreg spatele.
Norocul meu, e că uit oamenii imediat după le strâng mâna şi le spun la revedere. Ghinionul, e că mereu o fac într-un fel ciudat, care-i determină să se întoarcă. Mai devreme sau mai târziu. După o oră, sau după luni bune. Dar se întorc. Cu gânduri ce vor să mi le spună. Cu propuneri ce aşteaptă să fie acceptate.

-Unde te găsesc?
-Nu sunt în zonă.
-Nu contează unde eşti. Spune-mi unde dau de tine.
Îi spun unde sunt şi că nu e în regulă să fim văzuţi împreună aici. 
-5 minute doar. Trebuie să vorbim. Vreau să îţi fac o propunere iar dacă refuzi promit că nu mai auzi de mine.

N-aş fi scris postarea, dacă nu-mi dădeam unghiile cu ojă. Neagră. Am stabilit întâlnirea într-o oră. Dacă e vorba de sex... şi de bani... sunt şanse mari să accept. Da. Ajung din nou la concluzia că m-am oferit în circumstanţe prea ieftine întotdeauna, însă întotdeauna, cumva... a meritat.

miercuri, 27 aprilie 2016

Puterea gândului (haha)




Am noroc cu oamenii împiedicaţi. Mă fac să par o victimă drăguţă.
Înainte de examen ( cum ce examen? Ah... pe lângă toate voi avea o diploma de inspector, care o să mi se prăfuiască lângă celelalte diplome) doamna neatentă din faţa mea îmi varsă paharul cu cafea, pe fusta vişinie, pană la genunchi.
Privirile sunt aţintite către mine , dar o privire mai aparte, venită din partea unui domn din comisie, îmi dă siguranţă, linişte şi -un gând. Îl vreau.

Termin repede lucrarea, mă ridic prima, salut şi ies. Încerc cu putearea gândului să-l fac să vină după mine.
Îmi aprind o ţigară şi uşa se deschide.
- Domnişoară, ce bine că nu aţi plecat.
-???
-Aţi uitat să vă semnaţi.

Încep să râd în hohote în sinea mea , făcând cale întoarsă să semnez.
Puterea gândului funcţionază. Pe jumătate.


miercuri, 20 aprilie 2016

necunoscut.

Ştii? Am zis că-s femeie în toată firea acum. Că nu mă mai întind cu nimeni prin scări de bloc, prin maşini sau prin alte locuri care nu includ un pat şi patru pereţi. Că nu mai fac ochii mari când văd vreo pulă. Am văzut destule şi aproape toate m-au dus în ispită.

L-am cunoscut în seara asta. După aproape un an de flecăreală prin mesaje.
-Ce părere ai?
-Nu îmi placi. Nu eşti frumos. Iar vocea asta a ta... câh...

Nu ştiu cum, dar mă sărută. Cu dorinţă. Cu încredere. Cu prea mult curaj. Un curaj care , câteva secunde mai târziu, mi-a confirmat că avea cea mai frumoasă pulă din câte am văzut de doi ani încoace.

-Acum îţi par mai frumos?
Tăcere şi un zâmbet de confirmare.

Şi mă înghesuie în colţul acela al scării în care stau şi mă trage înspre el, cu cureau desfăcută şi jumătate organul afară. Mă abţin să nu mă las jos... Mă abţin să nu îl chem sus. Mă abţin . Îi muşc limba şi îi simt mâna cum se strecoară în chiloţii  mei din mătase. . Îl împing şi îmi caut cheile. Fug trei etaje în timp ce îl rog să nu mă mai caute vreodată.

Mesaj nou:
Încântat de ...cunoştinţă.

Şi... ca o mică paranteză , am auzit astăzi cea mai faină treabă venită din partea unei fetiţe de vreo 5 ani.
-Mami , ştii ce cred? toate fetiţele sunt prinţese şi toţi băieţii sunt maşini.


vineri, 15 aprilie 2016




Mă uit în oglindă şi mă cert. Cum ai putut să faci asta? Ţi-am spus clar. Nu ai voie. Că tu eşti proastă şi oricât ai vrea să faci pe dura, tooot o să-ţi explodeze inima după ce o să-l săruţi, simţi, ai. Parcă spuneai că nah... muia e muie, sexul e sex. Dintr-o muie nu te îndrăgosteşti, dar dintr-o partidă de amor, poate te scapi la sentimentele alea care-ţi sunt interzise. Ţi-ai ridicat bariere să ai peste ce să sari? Să arăţi cât eşti de atletică pe tocuri cui ?

Eşti proastă. Ce caută ăla în patul tău? Ce caută în viaţa ta? De ce e dezbracat acolo ? De ce nu pui ceva pe tine? Poate-o să te fută dacă te vede aşa. Defapt stai! Te-a futut. Rău. Adică bine. L-ai sărutat. Pot să văd asta. Te-a muşcat de buze. Te-a muşcat de gât, de fund, de tot. 
Te-a mângâiat şi ţi-a  intrat sub piele. Oop, eroina? Nu...ooop, proasto ce eşti.

Fă repede un duş. Dă-i hainele şi spune-i să plece. Măcar atât. Şi ai grijă să nu se mai întoarcă. Pentru binele tău. Şi al lui. Şi al ei. 

Deschid ochii. E deja dimineaţă. Patul gol. Eu în pijamale. Respir uşurată.  Ce coşmar!


miercuri, 13 aprilie 2016

Păreri



Când te minte un om, nu e chiar aşa mare dezastru. Oamenii mint. Cu neruşinare. Dar să te minți singură...

Ştiu...eşti puțin plinuță. Nu obeză. Porți colanți iar el îți spune că ' e în regulă. Îți pune formele-n evidență.' Poate prea în evidență.

Ştiu...ai avut parte de o dragoste neîmplinită. Genul acela de dragoste care te face să stai non stop cu telefonul în mână, poate poate cavalerul o să te sune. Şi te sună. Şi e beat. Mort. Dar tu te bucuri că doar ai citit pe facebook că eşti the one dacă apelează numărul tău în stare de ebrietate. Ai uitat însă că de la tine avea ultimele 124 de apeluri şi 30 de mesaje. Scrise şi vocale.

Ştiu...te-a prezentat părinților. Te înțelegi bine cu ei şi-n sinea ta te vezi în rochie de mireasă. Revino-ți! Vrea doar să crezi că are planuri de viitor. Dar te-ai întrebat cu cine??

Ştiu...ştiu că ne place să fim mințite. Dar frumos . Fin. Dulce . Dulce ca o pară coaptă , nu ca o felie grețoasă de tort.
Ne place ca din când în când,printre nimicuri şoptite la ureche, să auzim câte o minciună frumos ambalată. Fără sclipici şi fundițe. Doar frumos ambalată

marți, 12 aprilie 2016

Adevăruri




Cel mai mult am rezistat fără sex, 3 luni. Timp în care nu am consumat alcool. De unde , un alt adevăr: nu pot face sex fără să fiu amețită. Cel mult o muie.

Fumez Kent. Deşi am început cu Vogue. Mă gândesc fie să mă las, fie să revin la slim.

Imi place vinul şi ochii verzi. Apusul. Ploaia.

Nu mă uit niciodată la finalul filmelor. Decât a doua zi. Îmi place să-mi imaginez deznodământul şi să-mi verific intuiția.

 Prima cafea am băut-o la 13 ani. În pat. Plângând.

În facultate am copiat la 80% din examene şi la licență.

Nu mi-am vopsit niciodată părul.

Urăsc unghiile false.

Îmi plac femeile. Le admir şi le iubesc. În cel mai frumos mod. Cu privirea. Cu gândul.

Am multe diplome şi puține cunoştințe ( să fie de la copiat??? )

Îmi place mecanica  şi cuvântul "bujie".

Fac mereu plinul la pompa pentru camioane .

Sunt multe adevăruri, dar cel mai sincer adevăr e ăsta: îmi place să mint.

luni, 11 aprilie 2016

Umbrelă?



Aveam gleznele murdare. Părul ud. Rimelul scurs pe sub ochi. Ce bine era dacă puteam să plâng. Dar n-am putut. 
Ştii care-i faza cu oamenii care fug de ploaie? Sunt nişte proşti. Sunt nişte laşi. Laşi fuduli. Oameni care vor să arate impecabil indiferent de vremea de afară.  Oameni care au senzaţia că umbrela , pe timp de ploaie e invenţia salvatoare, în lipsa unei maşini

Ştii ce e  cu adevărat  salvatorpe timp de ploaie? Un ceai fierbinte, un pat moale, două braţe puternice . Un spaţiu primitor.  O pereche de boxeri, un tricou . De preferat de la el. Cum care el? 

Cum spuneam. Cu gleznele şi pantofii murdari, urc în maşină. Zâmbesc. Zâmbeşte.
-Ce facem azi?
-Baie.
-Împreună?
-Ştii? Mi-e dor să fiu iar copilă. Să mă ajute mama să-mi spăl părul. Opreşte aici.
-Pentru ?
-Johnsons baby. Te ocupi tu de părul meu?
-Nu-s hairstylist.
-Nici eu nu sunt amantă şi totuşi...

Încă-mi miroase corpul a el, a ploaie, a Johnsons, a hotel şi-a plăceri interzise. Pe care nu o să le gust niciodată.

joi, 7 aprilie 2016

Cătuşe.

Am tras pe dreapta într-o parcare. Fumez o nenorocită de ţigară şi am un zâmbet tâmp pe faţă.

Un om a rămas încătuşat acolo. Singur. Cu telefonul închis  şi ascuns printre haine. Cu cheile de la cătuşe la mine. Cu laptop-ul pus bine pe un dulap. Cu geamurile închise şi jaluzelele trase. Cu uşa de la baie închisă şi ea.


Panică .

-Ai condus 3 ore să vii să mă legi? Bolnavo. 
-Tu ai venit 3 ore să ne uităm ca tâmpiţii unul în ochii celuilalt. 
-Da. Dar te-am lăsat să mergi acasă pe urmă.
-Tu eşti deja acasă. Eşti pe teritoriul tău. Nu e bine?
-Dă-mi jos astea. La dracu. Trebuie să plec la muncă.
-Eşti poliţist. Găseşti tu o metodă. Faci tu cumva să baţi în ţeavă. Închid uşa şi las cheile la administrator. O să  îi spun că le-ai pierdut.
-Nu. Nu. Să nu te pună dracu. Nu. Haide să vor......

Ies rapid. închid uşa . Duc cheile . Pornesc maşina. Plec. Până la urmă, nu m-am ţinut de cuvânt. Mi-am dat jos lenjeria. Am atârnat bikinii pe clanţa uşii. Pe dinafară, bineînţeles.
Iar sutienul, tocmai ce l-am lăsat atârnat de oglinda unui camion din parcarea asta.

Pornesc la drum. E soare. E bine. Zâmbesc. Muzică bună . RedBull. Gânduri.




Pe fugă.




Mă încăpăţânez să scriu. Pe fugă. Exact ca-n viaţă. Nu o s-o fac cu fraze lungi şi ademenitoare. Nu e timp. Aşa că...

Tocurile. Rujul. Geanta. Lenjeria neagră, pe care n-o voi da jos. Maşina închiriată. Eu. Drumul. El. Va fi o zi, a dracului de interesantă. Sper.

Voi când aţi avut cea mai interesantă zi? A fost recent? A fost demult?

luni, 4 aprilie 2016

Roz.




Alergăm după fericire.
Însă suntem atât de ipocriți, încât ne bucurăm mai mult de drumul până la ea, care de multe ori e de-a dreptul desprins parcă din întunericul nopților furtunoase. Da. Și avem tupeul jegos, nici să nu recunoaștem asta.
Fugim ca și evadații, spre ceea ce ne aduce zâmbetul. Dar avem grijă să avem mereu șervețele la noi. Și poate câte un prieten, dispus să ne încurajeze  când sunt kilometri prea mulți între punctul în care suntem și cel în care am vrea să fim.

Fericirea e pentru cei falși.
Și văd tot mai des, oamenii din jurul meu zâmbind.

De ce nu putem să recunoaştem cinstit? Rozul nu e atât de roz, oricât ai spăla situaţia cu Perwoll.



vineri, 1 aprilie 2016

În ochi.




[Ieri ora 14]
- Vin mâine să te văd.
- Să ne futem în glumă?
-Nu. Să ne privim în ochi. 

Am zâmbit după ultimul mesaj . Dar..

[Astăzi ora 17]

Stăm faţă în faţă. Într-o cameră care ca de obicei , nu-i nici a mea, nici a lor. O cameră pentru care plăteşti. De obicei să ţi-o tragi, de obicei să discuţi, de obicei să închei - unele afaceri-  dar cel mai des, unele etape. Camere care au în ele parfumuri şi gânduri. Pe care le simţi, dacă ştii că există. 

Ne uităm unul la celălalt . Ca într-o oglindă. Câteodată zâmbesc. Câteodată îmi vine să râd. Câteodată l-aş întreba ce -nsemnă asta. Mă adun. Mă gândesc că e 1 aprilie. Îmi revin. E doar o glumă. Cred. A vrut să-mi întoarcă faza din 29 februarie- care a fost chiar drăgălaşă. 

La dracu.
Jumătate de ceas. Niciodată nu am privit atât de mult ochii cuiva. Poate doar în poze. Defapt...nici acolo. Răbdarea nu e punctul meu forte.

-Ce vrei? îl întreb , distrugând căcatu ăla de tăcere
-Să vorbesc puţin cu subconştientul tău.
-Crezi că el e mai haios decât conştientul?
-Cred doar că îl sufoci acolo. Mai lasă-l din când în când să respire. 
-Tu ai lăsa un monstru să scape din cuşcă?
-Da.
-De ce?
-Nu există monstru mai puternic decât un om ce vrea să pară ceea ce nu este. şi mă priveşte ca şi cum ar fi aşteptat să-l aplaud pentru frumoasa frază rostită teatral.

[Ora 19]

-Mi-a făcut plăcere. Am reuşit să-mi dau seama de două lucruri. îmi spune luându-şi haina, semn că asta a fost tot.
-Şi eu.
-Nu sunt curios de acele lucruri.
-Uite că nici eu nu sunt de ale tale.  Merg pe jos. 
-Nici nu aveam de gând să te duc.
-29 februarie?
-Nu. 1 aprilie.


miercuri, 30 martie 2016

puncte de suspensie


A trecut cam mult de când n-am mai plâns, de când n-am mai râs, de când n-am mai simţit. Nimic. Nici binele, nici răul, nici durerea, nici adierile fericirilor efemere. Nici fricile , nici alinarea. Nici regretul, nici împlinirea.

Zile la fel, cu refuzuri izbitoare, ce-mi ţâşnesc din priviri. Priviri care odată, erau cele mai bune invitaţii spre nemurire. Priviri care ucideau şi înviau. Priviri în care mi se citeau basme, după nopţi de poveste.

Nopţile încep devreme şi mă cufund în pijamale largi şi cearşafuri învechite.

Telefonul nu mai sună. Oricum, nu mai sună ca altădată. Nici mail ul nu-l verific prea des. Pentru că nici acolo nu există vreo scânteie , vreo flacără, vreun dor.


A trecut mult timp.
Şi e atât de necruţătoare starea asta. Se schimbă orele, se schimbă oamenii.
Se schimbă totul. Eu sunt în acelaşi punct. Defapt...în aceleaşi puncte. De suspensie.

miercuri, 9 martie 2016

Oral 2


Vezi? De asta-mi place să sug şi să pleci , în loc să mă fuţi şi să rămâi. De asta nu vreau să te cunosc. Pentru că intru pe un teritoriu cu teren minat. Şi crede-mă, de câte ori am păşit pe asemenea teritorii, am rămas cu sechele şi handicapuri. De asta nu-mi pasă. De asta nu vreau să ştiu. De asta nu pun întrebări inutile, iar când îţi sună telefonul, îmi găsesc alte ocupaţii, în alte încăperi.

Am vorbit mult în ultima vreme. Şi ţi-am explicat că viaţa bate filmu' şi-l umple de sânge. Iar tu mi-ai spus că-s prea sadică. Mi-ai spus c-ai vrea mai mult , dar să te-ntreb... ce urmează după acel mai mult? Nimic?

Rămâi plăcerea gurii mele, rămâi muia ce-o iau când mă simt curvă, rămâi omul căruia nevastă-sa îi ia boxeri noi, iar eu aia care-i dă jos până la genunchi, pentru un oral rapid. Rămâi aşa cum eşti şi lasă-mă aşa cum sunt. Nu-mi tortura existenţa cu o istorie pe care o ştiu şi pe care n-aş vrea s-o repet. Să nu-ţi doreşti să mă cunoşti. Să nu mă faci să vreau să te cunosc.

Niciun peisaj nu va fi mai frumos, decât acela care e privit înafara cadrului. Te rog. Lasă-mă pe dinafară şi am să ţi-o sug şi peste zeci de ani, când vei fi un boşorog. Şi-o să ne amuzăm că nu ţi se mai scoală şi-o să râdem de locurile bizare-n care o dată făceai pe zmeul .


Lasă-mă să te admir de la distanţă. Şi uneori să ţi-o sug.
Aveam nevoie de-o iluzie cum eşti tu. Aveam nevoie de un om la care să mă gândesc cu dorinţă şi să-mi spun... '' N-o să mă fuţi niciodată '' .


luni, 29 februarie 2016

Oral 1.




N-am mai făcut lucruri spontane demult. În ultima vreme, paşii-mi erau calculaţi cu precizie şi urmaţi de un  '' futu-i pizda mă-sii . Acum unde-am greşit? '' Îmi amintesc de anii în care eram obosită şi încercănată ziua, iar noaptea arătam betooon. Şi nu orice fel de beton. Armat. Acum e invers, dar parcă n-are sens.

Îmi pun în gând că vreau să-l văd. Deşi nedormită de 48 de ore. Deşi nemâncată de 72. Deşi nefutută de 468403 secunde ( nu ştiu cât înseamnă-n ore, dar sper că tastele au fost de partea mea ) .
Trei ore de mers cu maşina? Floare la ureche. Am mers ani lumină pentru unii şi m-au lăsat în beznă şi-n frig.

Ajung în faţa secţiei de poliţie.
Claxonez insistent.
Dau muzica la maxim.
Iese un domn. În uniformă.
Nu ştiu dacă am mai spus-o...dar sexul ( de orice fel ) cu un om al legii, e fără limite , fără restricţii, fără graniţe şi fără bun simţ. ( sau am avut eu parte doar de oameni d'ăştia... nu ştiu)

Las geamul jos.
-Domnul D?
-Nu e la birou.

Îl sun.
-Sunt în faţa secţie. Haide rapid.
-Poftim?
-Haide.
-Unde ?
-În parcarea aia...
-Nebuno.

Soseşte după un timp, timp în care încercam să-mi aduc aminte ce caut acolo. E atât de ...incitant omul ăsta. M-aş lăsa futută de el în multe feluri. În toate felurile. Doar că-mi plac prea mult jocurile. Jocuri în care intru ca o pierzătoare şi ies la fel de pierzătoare... Nu contează.

Nu l-am sărutat niciodată. Nu am încercat. Nu a încercat.
I-am supt-o de vreo...5 ori ( eu am pierdut şirul...dar  îl cred pe cuvânt)

-De ce ai venit azi? Defapt...de ce ai venit?

Cine îşi dă seama de ce am ales tocmai astăzi să bat atâta drum pentru o pulă, să iau o muie zdravănă şi să mă-ntorc acasă, deşi tot nefutută, cu zâmbetul pe buze şi cu gândul că a meritat?