miercuri, 27 ianuarie 2016

Constatări.



Ni se reduce spaţiul. Ni se reduce libertatea. Şi va veni ziua când va trebui să punem jos armele şi să ne descurcăm cu mâinile goale şi va trebui să întelegem că oamenii nu sunt bătălii ce trebuie câştigate ci sunt razboaie pierdute din start. Şi cuvintele ce ni le spunem sunt doar soldaţi fără scuturi, pe marele front al minciunilor. Când vom înţelege că nimic nu ne ucide mai repede decât fuga continuă de noi inşine şi nimic nu ne răceşte mai repede decât vorbele netransformate-n fapte. Nimic nu ne face mai amari decât o dorinţă împlinită prea târziu. 
Mi-aş depune chiar în noaptea asta toate cheile, toate tăcerile, toate nu-urile, pe o masă rotundă şi neagră dacă aş şti să mai iubesc, să ating, să răspund. Dar nu sunt destul de puternică. 

marți, 26 ianuarie 2016

Mail






''Ai nevoie de o pauză. Ai nevoie de o sticlă de vin. Ai nevoie de mine. Ţi-e frig, ştiu. Mai ai ciorapii aceia? Îi porţi?  Probabil eşti în faţa laptop-ului , cu câteva cărţi în faţă, cu o cafea amară şi rece deja. Mai ai ţigări? Tot Kent fumezi? Ai fost la cardiolog, cum mi-ai promis? De ce eşti nervoasă şi stresată? Iar ai făcut vreun proiect şi ai dat cancel în loc de save? Copilă bolnavă! Trage aer în piept şi zâmbeşte. Du-te fă un duş. Ia-ţi ceva pe tine. Nu... Nu rochiţă scurtă. Nu ciorapi. Nu tocuri. Eu te ştiu şi cu ele şi fără . Ia-ţi ceva lejer. Mereu mi-ai spus că te fac să te simţi sexy chiar şi dacă ai fi îmbrăcată de la secondhand. Te aştept acolo unde am fost ultima dată. Pune-ţi grijile , încruntarea şi încăpăţânările în cufărul acela ce ţi l-am dat plin cu gablonţuri furate . Ai nevoie de vin . Ai nevoie de mine ''



Oare?


luni, 25 ianuarie 2016

Balast

Ăstia-s ăia pe care îi iubim cu adevarat. Iubirea aia pe mai multe niveluri. Ăia pe care îi primeşti când se întorc cu coada între picioare că nu le-a ieşit schema, ăia care se întorc la tine să-ţi arate toate medaliile.
Restul doar te-au impresionat într-un moment sau altul.
Cei pe care îi aştepţi fără să ştii că o să se întoarcă şi mai ales nu-i urăşti dacă nu o fac. Ăştia-s ăia pe care i-ai iubit din tot sufletul. Ăia care au 1 metru 90 şi-ţi plâng în braţe pentru că nu sunt siguri că te găsesc liberă când se întorc. Ăia care ştiu că nu te vor găsi liberă când se întorc. Ăia care ţi-au iertat orice pentru că dincolo de toate, te-au vrut fericită. Şi nu te-au pedepsit pentru asta. Ăia care nu ţi-au tăcut niciodată mai mult de-o săptămana. Ăştia rămân. Rămân. Rămân. Oricât ar pleca.
Restul… sunt doar balast. 

Am plâns



..... pentru toate.

   Pentru că atunci când bunicul a murit, am ştiut că ar fi vrut să mai stea. A fost singurul care când m-a părăsit, încă mă iubea. Am plâns pentru că o dată cu el, mi s-a terminat copilaria. Am plâns pentru momentul când am simţit că minciunile dor. Fie că le spun sau imi sunt spuse. Şi pentru că au existat câţiva oameni în care nu aş fi vrut să descopar falsuri – fier cu pretenţie de aur- .


   Am plâns pentru tot binele ce nu  s-a-ntâmplat. Pentru atâtea nu-uri trântite, cand de fapt aş fi vrut să zic da. Am plâns pentru că mi-am modelat sufletul greşit şi am încercat să-l fixez într-o ramă în care nu incăpea. Pentru că de prea multe ori am greşit destinatarul zâmbetelor mele. Şi al gândului dinaintea somnului. Şi de prea multe ori m-am dăruit în contexte prea ieftine ca să mai însemn ceva pentru cel care mă primea. Pentru că atunci când am avut de ales, am ezitat. Pentru că atunci când am pierdut, m-am convins că nu-mi pasă.  Am plâns pentru timpul risipit în căutarea a ceva ce deja aveam. Şi pentru zilele în care, mai mult decat orice, mi-am dorit să fiu simplă. Şi totul să fie usor. Şi dragostea să fie mai mult decât o suma de momente.


joi, 21 ianuarie 2016

Trenul ăsta infect, ce poartă poveştile din gară-n gară, mă face mereu să plâng în sinea mea. Mă uit pe geam şi nu văd decât un peisaj trist, în care deşi totul e de un alb imaculat, ştiu că sub albul acela, mizeriile există.

Şi mai ştiu, că de oamenii din suflet  nu poţi să te scuturi ca de zăpadă. Nu poţi să-i laşi pe preşul de la uşă, să se transforme în noroi. Nu ai cum. Trebuie să îi duci cu tine, în tine, până la sfârşit. Să-ţi îngheţe în suflet în anotimpuri cu minus sau să se usuce , în anotimpuri cu plus.