Uneori.

Uneori, despre unii oameni nu am nimic de spus. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot.. Deschid laptopul și rămân cu pagina nescrisă, cu sentimentele nedeslușite și cu sufletul plin de-un mare gol. Sunt oameni pentru care nu s-au inventat cuvintele potrivite. Acei oameni care vin fugitiv, nu lasă nimic dar îți iau totul și nu mai auzi de ei niciodată. 

Poate vei fi ultima poveste de acest fel și-apoi...mă voi opri. Te voi lăsa să mă iubești o vreme, din când in când. Pe urmă vom face așa cum am promis. Când nu te voi mai chema, vei știi că cineva mă ține de mână, că ies cu el în lume așa cum cu tine nu am putut, că îl voi duce acolo unde am copilărit și ii voi face un copil frumos, gândindu-mă la tine.( Și la tine)
Tu probabil in ziua nunții mele, vei fi la nunta fiicei tale. Puțin mai cărunt decât esti acum, cu ridurile mai adânci și cu amintirea mea mai vie ca niciodată. Vei știi că-s fericită și te vei bucura.  Și-atunci vom înțelege amândoi că ce-am avut noi a fost perfect. Și-atunci vei știi cu certitudine...că nu îmi pare rău că nu esti mai tânăr, ci că esti fix ce trebuie pentru ceea ce am dorit să trăiesc lângă tine.
-Și dacă mă seduci? Cum o să procedez?

Înghit in gol.
Tac.

Azi noapte, după o zi ploioasă, mi-ai spus că aștepți curcubeul.
Am râs. Și-apoi am inteles că îți eram curcubeul...

#sănumăuiți

Omul meu

Am omul meu pe care-l caut când sunt beată, am omul meu pe care îl caut când sunt liniștită. Am omul pe care îl caut să mă țină in brațe după ce altul mi-a tras-o și omul pe care-l caut știind că va pleca după ce mi-o trage. Am omul pe care-l caut când totul se dărâmă și omul pe care-l sun să vină când totul este bine. Dar mai ales, am omul pe care-l caut când e lună plină.

Am un tricoul de la el.
Un tricou pe care îl voi purta când mă voi fute cu altul.
Am oameni și oameni. Toți îmi sunt speciali! Toți îmi sunt perfecti pentru fiecare moment.

Și totuși...se apropie timpul să caut un singur om pentru toate momentele. Știu că există. Și mai știu că va fi cum altii nu au fost: rezistenți la nepăsarea mea.

Semafor.

Vreau să scriu despre asta, ca să pot să recitesc în vremuri în care voi uita cum e să simți ceva. Vreau să citesc asta cu un pahar de vin pe noptieră...îmbrăcată doar cu un zâmbet fals și să îmi dau seama ce norocoasă am fost cândva.
Deci...
Să îmi aduc aminte că oamenii-s frumoși. Că misterul e cea mai profundă trăire. Că iubirea și indragosteala nu e totuna ( prima nu o trăiesc mulți, dar tot a doua rămâne preferata mea) . Să îmi amintesc că am avut Ingredientele perfecte pentru o poveste mișto, dar am preferat să ies in oraș să mănânc, in loc să stau să gătesc...cu ceea ce aveam deja. Că pentru a nu știu câta oară m-am convins că de început orice prost poate începe...ideea e să știi să continui. Că cele mai sincere zâmbete...au fost când nu ne cunoasteam...când doar încercam să părem ceea ce credeam că vrea celălalt să vadă. Că am știut mereu să am povesti frumoase...dar am ratat cu sfârșitul. Că am fugit întotdeauna și nu a fost deloc greșit. Nici atunci, nici acum.

Să îmi aduc aminte...la un pahar de vin, de doi ochi văzuți la semafor...
Voi știi când o să citesc, despre cine e vorba.
Probabil că pe atunci...misterul se va duce, zâmbetele nu vor mai fi sincere și finalul exact cum m-am obisnuit: cu mine fugind, cu mine jelind și citind despre frumosul și interesantul început. :)

#inceput