joi, 31 ianuarie 2019

Farmecul lui...

Nu toți bărbații frumoși sunt frumoși. M-au stârnit cel mai mult, cei față de care nu am avut nicio atracție in primele secunde. Am căutat mereu să găsesc în ei, farmecul pe care natura s-a zgârcit să îl pună pe chip, pe corp, sau in privire. Așa că a trebuit să îmbrac hainele profunzimii și să caut acolo unde farmecul e greu de găsit. In minte, in psihic, in suflet. Intr-un cuvânt: înăuntru.

Stăteam acum, înainte cu câteva ore de a-l întâlni pe cel mai in vârstă bărbat cu care am interacționat vreodată ( interacțiune cu implicare fizică mă refer : săruturi și atingeri deocamdată) și mă gândeam cât de interesant poate fi. Poate că avea dreptate cineva, că secretul de a întoarce capete pe stradă, este să faci un lucru atât de interesant sau de rușinos și să nu îl spui nimănui niciodată. Și atunci, toți cei din jur, vor simți cumva că ai acel “ceva” , dar nici in 1000 de ani nu și-ar da seama ce secrete ascunzi. Ce fapte ai comis. Ce întâmplări îți derulezi iar și iar și iar, in minte.

Nu merg la el cu gândul de a face sex. Merg cu intenția de a studia viața sexuală a celor trecuți chiar de a doua tinerețe. Pare amuzant acum când scriu, dar cred ca va părea stânjenitor atunci când mă voi afla in casa lui. Pana și copiii ii sunt mai in vârstă decât mine cu ani buni. Dar...cum zicea Octavian Paler... “ia nu ne mai judecați, pe noi, bătrânii care ne uităm după fete tinere și proaspete. Poate am îmbătrânit fizic, dar sufletul ne-a rămas tânăr și neliniștit.”

Și câtă dreptate avea...
După aceste cuvinte, nu am mai judecat niciodată privirea indiscretă a celor a căror riduri erau poate prea adânci să se cuvină a face asta.

Tic -tac.

12 ore.



E o dimineața rece și liniștită. O dimineață cum îmi place, în care nimic nu are cum să îmi răpească starea de bine.
In mai puțin de 12 ore, o să îl văd pe el. Nu “el” al meu, pe care-l vad de fiecare data când închid ochii. Un alt el, despre care am vorbit scurt acum câteva luni. Un el mai in vârstă ca mine cu mulți ani, dar parcă mai naiv ca mine cu un deceniu.

-Deci sigur ne vedem?
-Doar dacă vine sfârșitul lumii nu o să se întâmple.
-Uiți un lucru. Poti aduce sfârșitul in orice clipă, fără să schițezi vreun regret...
Îmi spune aseară, in timp ce mă dădeam jos din mașină.

Probabil că da. Probabil sfârșitul e in mâinile mele, dar și începutul e tot acolo.
E o dimineața rece și liniștită in care tot ce îmi doresc e o continuare a ceva ce a început intr-o zi agitata de Aprilie, când pentru prima dată ne-am întâlnit și ne am certat la cuțite.

Razbunarea e aproape. O sa plătească pentru acea zi, in cel mai dulce mod. In mai puțin de 12 ore.

miercuri, 30 ianuarie 2019

Amnezii

Sunt oameni care nu ne-au făcut niciun rău in mod direct, dar totuși îi urâm. Nu ne-au tras scaunul pe ascuns când am vrut să ne așezăm cuminti la masă, nu ne-au pus piedică când mergeam țanțoși pe potecile vieții, nu ne-au împins când ne-au zărit pe marginea prăpastiei și nici nu ne-au strâns de gât până la asfixiere când vorbeam numai prostii. Nu au făcut nimic greșit și cu toate astea, evităm să ni-i amintim. Iar când o facem, o facem cu atâta scârbă, sau durere, sau tristețe, de parcă ei ar fi fost Hitlerul sufletului nostru.
Și mai sunt oameni, care nu ne-au făcut niciodată, niciun bine, dar totuși îi iubim. Nu ne-au spus niciodată o vorba bună, deși chiar și un punct intr un mesaj ne-ar fi făcut să avem pentru ce trăi; nu ne-au dat un pahar cu apă deși vedeau că murim de sete lângă fântâna lor din care beau mereu cu altii numai cu noi nu; nu ne-au zambit fără motiv și nu ne-au căutat fără interes. Nu au făcut nimic, decât au existat și cu toate astea, atunci când ni-i amintim, par fără nicio cută. Par locul acela unde ne refugiem când mai vrem puțin să ne îmbătam cu apă rece.

Sunt oameni și oameni.
Și nu e vina niciunui om  care a trecut prin viața noastră, de modul in care ni-l amintim. Am putea să păstram amintiri dulci cu toți oamenii, dar oare vrem asta? Nuuu. Nu vrem. Trăim un moment sau mai multe , obținem amintirea, iar după ce obiectul amintirii pleacă, avem doua variante: fie luam și cel mai mic defect sau nesincronizare de care a dat dovadă și le înmulțim cu 1000, fie, varianta prea puțin utilizată, luam calitatile și incepem să idolatrizăm extrem ceva atât de vag.
De asta pe unii îi urâm fără să ne fii greșit iar pe altii îi iubim fără niciun motiv.

Iubirea si ura exista doar din pricina amintirilor. Noroc că am fost întotdeauna amnezică!

indicii

Refuzul de a privi ochii celuilalt, , picioarele sub scaun, brațele incrucisate alternând cu atingerea repetitivă a gâtului și uneori frecarea timidă a frunții și buzele strânse;
Haide că nu trebuie să fii expert in citirea limbajului trupului, să îți dai seama că acolo ceva se petrece, ceva se ascunde, ceva se omite.

-Nu. Nu am făcut sex cu nimeni. ( îi spun cu jumate de gură)
-Știu. (Îmi spune Cu siguranța și încredere)

M-a pufnit râsul de penibilul situației. Să lucrezi in cadrul poliției și să vezi mincinosul in fața ta, spunându-i  senin și sigur  că îl crezi deși corpul îi explodează de indicii ale falsității...nu știu ce poate să însemne.

Poate că uneori e mai bine să credem ce vrem, să auzim ce ne convine și să mergem mai departe “ca și cum...” totul ar fi precum in imaginația noastră.
Poate că adevarul se țese din nenumărate fire, dar noi preferam să rămânem încâlciți in ițele minciunilor, pentru că măcar așa, totul seamănă cu ceea ce ne-am dori.
Sau poate, cel mai ușor acceptă minciuna cei ce știu că și ei ar fi mințit la fel dacă erau in locul nostru.

S-a ridicat și m-a condus spre ușă, cu nările fremătând. Nu am așteptat nici măcar o strângere de mână, fiindcă dacă am învățat ceva in toată viața asta, a fost să plec la timp și mai ales să mă feresc din timp se furia oamenilor răniți și mai ales de furia celor răniți din cauza mea.

Concluzie: Am dat din nou cu stângu-n dreptu.


marți, 29 ianuarie 2019

Camuflaj.

Suntem o altă persoană, cu fiecare om cu care ne intersectăm. Întotdeauna avem o altă variantă a noastră, cu fiecare strângere de mână, cu fiecare nou mesaj de la un număr pe care nu îl avem ( încă ) in agendă, cu fiecare intersecție a ochilor noștri cu alți ochi.

Nu cred că mi-as dori vreodată să mă văd prin lentila percepției celorlalți. Deși eu știu, știu că nu putini au fost cei ce m-au privit cu admiratie, deși nu mi-au spus-o vreodată. Admiratie nu pentru ceea ce făceam, ci pentru curajul de a face ceea ce făceam.

Cel mai frumos, m-a privit odată...o femeie. O femeie care a ales drumul drept și devreme acasă. M-a luat de mână, și-a fixat privirea in privirea mea și zâmbind complice mi-a spus

“ Să nu regreți niciodată, nicio alegere. Fie ea și aducătoare de dezastre. Eu am ales să aleagă altii pentru mine și crede-mă, varianta asta a povestii e întotdeauna cea mai proastă. Periculos de proastă”

Probabil in ochii ei, eram eroina neînfricată de necunoscut. Femeia care știe să spună “nu” cu convingere și “da” cu hotărâre, neșovăind vreodată intre cele două. Probabil ar fi dat ani din viață pentru o singură zi trăită in lumea mea. Chiar și așa, văzând ce cearcăne și neliniști, ce încruntări și sechele am.
Probabil fiecare om are colțul său de rai, in care unii ar vrea măcar pentru puțin să stea. Fie chiar și pentru experiență;

Iar eu...
Eu știu că oamenii sunt întotdeauna capabili să se camufleze perfect pe Așteptările celorlalți. Să spună ce vrea celălalt să auda, să arate ce vrea celălalt să vadă...
In rest, fiecare cu pizda mă-sii.

Pa.

luni, 28 ianuarie 2019

Nevoi.

Cel mai mult in viața, avem nevoie de cineva care să ne determine să facem ceea ce suntem capabili să facem.
Și suntem capabili de multe. Bune sau rele, ar fi mișto să nu rămână înțepenite butoanele potențialului nostru ( pozitiv sau negativ) și să fii dat intr-un moment sau altul de acei oameni care au apăsat pe ele fără a gandi consecințele.
Am avut întotdeauna talentul de a atinge călcâiul lui Ahile din viața celor ce mi-au străbătut viața. Pe unii i-am ajutat, pe altii i-am ruinat, dar important este ca după ce am plecat nu au mai fost aceiași oameni. 
Nu stiu dacă știți cât de frumos este sa adormi cu gândul că un om are acum casa lui, mașina lui, binele lui, doar pentru că ai fost acolo când nu avea nimic și i-ai spus “fă naibii ceva! “
Sau cât de dureros este să auzi din întâmplare că cel ce avea totul când te -a cunoscut, dintr-un exces de zel de a nu te pierde, și-a riscat libertatea pentru tine și pentru mai mult. Iar acum se plimbă din secție in secție susținându-și nevinovația.

Avem nevoie de alți oameni, fiindcă unii din ei ne vor da șutul acela de care avem nevoie pentru a continua. Sau ne vor trage înapoi când suntem prea orbi să vedem ce contează cu adevărat.

Și mie mi-au schimbat viața câțiva. Și nu îmi pare rău decât că unora nu am șansa sa le mulțumesc; dar știu ca și dacă as avea, nu as face-o. E fain sa știi ca unii traiesc gândindu-se după ani și ani dacă au apăsat butonul corect sau greșit. Sau dacă măcar au mișcat ceva , acolo, in mine...cea de neatins.  
:)


sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Albastru-cenușiu

Și mie și ție, ne lipsește întotdeauna cineva. La fel cum și eu și tu, lipsim la rândul nostru cuiva. Parcă niciodată nu am fost mai completă ca atunci când nu mai trebuia să mă gândesc la el, pentru că era lângă mine. Sau când, chiar mă gândeam la el, cu toate că era lângă mine.
Iar de ar fi rămas o vesnicie, m-aș fi obisnuit la fel cum te obișnuiești cu vreun trofeu  câștigat cu greu. Mai întâi îl pui pe birou și îl admiri zi de zi: cu grijă să nu cadă, cu teamă să nu ți-l fure cineva. Apoi vine o vreme când face parte din decor și imediat după, o zi în care ai puțină treabă fix in partea aceea de birou. Îl iei și îl pui pe cel mai vizibil și apropiat raft. Pana când...îl așezi tot mai in spate, pe birou alt trofeu și tot așa.

De asta nu mi i-am dorit niciodată pentru totdeauna, pe oamenii pe care simteam că i-as putea iubi mai mult decât o viața. În clipa in care aveam doua rânduri de chei în coș...în clipa aceea aș fii știut că am pierdut trofeul, tocmai câștigându-l.

Frumoasele povesti, nu au happy end. Am mai spus.
Se termină cândva, sau niciodată...dar mereu la nivel tacit.
Și am să iubesc întotdeauna omul care nu îmi va spune cuvinte prea multe. Care mă va iubi poate, cum știe el, dar în sinea lui. Mă va iubi prin momentele in care facem sex și va pleca imediat după, ca să evite clipele de după aceea. Cand suntem vulnerabili și prosti.
Și am să aștept zile, săptămâni sau luni, doar pentru a mă bucura câteva minute de ceea ce nu trece zi să nu mă gândesc. Fericirea e fragilă. Fericirea nu e de durată. Dar măcar știu că exista și știu unde o pot găsi. E cale lunga și obstacole inexplicabile pana la ea...dar merita fiecare minut de asteptare.

Mereu lipsește câte ceva. Mereu lipsește câte cineva.
Pa


vineri, 25 ianuarie 2019

Bla bla

Nu m-am străduit niciodată prea mult când a venit vorba de viața mea. Am pornit pe drumuri noi cu entuziasm și curaj, dar când dădeam de gropi în asfalt, făceam cale întoarsă sau o luam la fugă printre blocuri ( uneori la propriu).
Nu mi-a plăcut niciodată să înfrunt dezastrul, sa rezolv problema și să mă pun după aceea la masă, pentru a servi cina liniștită. Am preferat să las totul să se dărâme sub ochii mei, de la o distanță de la care tot ce puteam să fac era să oftez și totuși să zâmbesc că uite, sunt in siguranță.

Nu m-am străduit prea mult cu nimic si pentru nimeni Inafara de doi minunați bărbați pe care Dumnezeu mi i-a pus intr-o zi ( nu pe ambii in aceeași zi) în față iar pe mine m-a pus dracu să mă opresc și să-i ador.
De unul m-am convins acum aproape un deceniu. De celălalt...încă Astept să mă conving. Încă Astept să se întâmple fie foarte tragic, fie foarte magic, să am motivul suprem să dispar.

Pana atunci, beau ceai și citesc mult.
Si când mă gândesc că am doar o viața iar eu aleg din toate nebuniile să fiu ‘cumințenia pământului’
Jalnic. Și patetic.


luni, 21 ianuarie 2019

Neșanse

Poate că toate șansele noastre, nu-s decât neșansele celorlalți.
Am mai spus și o repet: nu am făcut niciodată sex întâmplator, doar așa de dragul de a face sex. Însă sunt zile sau nopți, când vrei să te descarci și accepți pe cel mai apropiat și disponibil om.
Îi dai un mesaj și îi citești in răspuns incantarea. Te va fute dumnezeiește, pentru că își luase gândul că se va mai repeta vreodată. Te va atinge cu grijă și drag...și va fi prea prins de tumultul întâmplării încât să observe că esti cu gândul în altă parte.

Iar când vei avea orgasm...pentru că tu nu mimezi...ca să-l faci pe bou să se creadă taur, o să îți musti limba doar să nu îți scape alt nume printre buze.
O să îi multumesti pentru prezență și o să speri ca te va încânta cu absența. Pana data viitoare când eclipsa de lună se va pune de-a curmezisul planurilor tale, care eșuează din ce in ce mai des.

Am plecat.
Va fi o seară cel puțin interesantă.


sâmbătă, 19 ianuarie 2019

Fără titlu.

Am atât cât simt.
Uneori 18, alteori 30, uneori 60, alteori as putea să afirm că sunt chiar pe ducă. Sunt zile și zile. Când  naivitatea mă face să iau decizii proaste și regretabile; sau când înțelepciunea îi face pe unii să exclame “de unde știi atâtea? Nu pari să fii avut de întâmpinat vreodată atât de multe și atât de grele”

Nu mi-am trădat niciodată vârsta.
Ba mai mult, nimeni nu ar fi intuit, că atunci când aveam 15 ani, am reușit să fac un aviator să se îndrăgostească de vocea mea senzuală și mintea mea iscusită. Bineînțeles că pentru mine a fost un joc. Știam ca nu avea niciodată sa afle că tipa de 25 de ani ( care era cu 5 ani mai mică decât el...sau mă rog...așa susținea ea) de fapt era o puștoaică ce se plictisea pe bancile școlii.
Povestea s a terminat prost...când mi-am schimbat numărul. Mă panicasem când mi-a trimis MMS ( daaaa...ce vremuri) ca se îndreaptă spre județul in care eu ii spusesem ca locuiesc.
Panică mare. Așa că...m-am retras. Sunt totuși curioasă ce mai face...și dacă i-a plăcut totuși micul nostru zbor prin iluzia unei iubiri înfiripate la capete de telefon.

Mă gândesc din nou la lupi.
Cum nu uită nici când sunt Adulți sau bătrâni, să se joace. Și mai alea...cum își lasă puii să câștige unele jocuri, doar ca să le prezinte sentimentul de a invinge pe cineva mai mare și mai tare decât ei.

Noapte bună...


Tic-tac

Era o dimineață ca asta, când am simțit pentru prima dată gustul dulce al victoriei. Acum 7 ani. Am plecat din viața lui brusc și abrupt, fix in momentul în care crezuse că mi-as dori să rămân veșnic.
Aceea a fost povestea de care îmi aduc mereu aminte când uit cât de puternică pot să fiu. Aceea e povestea pe care o povestesc unora pentru a-i face să înțeleagă cu cine au de-a face. Aceea e povestea cu una din cele mai puternice lecții: Lecția detașării.

A fost cea mai bună zi din viața mea. Mă eliberasem de o obsesie. De o iubire dusă la extrem. De o iluzie, care ajunsă realitate, mi-a deschis larg ochii și mi-a luat toate filtrele prin care îl văzusem atât de perfect pe cel mai imperfect om.

Era o dimineață ca asta...când am devenit femeie! Pana atunci eram doar o copilă proastă care iubise 5 ani o voce dintr un telefon.


vineri, 18 ianuarie 2019

Cel mai trist.

Viețile oamenilor pot fi triste din multe motive. Neîmpliniri, dezamagiri, abuzuri, trădări, dependențe și multe altele. Însă cele mai triste sunt ale oamenilor care nu știu cine sunt. Care atunci când li se pune întrebare “și? Tu cine esti?”  nu au un alt răspuns decât numele din buletin.

Acești oameni, întotdeauna sunt roata de rezervă a altor ‘oameni’. Vor fi cârjele de care altii vor face uz, fără ca acești altii sa pară (deși sunt! Chiar sunt) neputincioși. Acești alți oameni, mereu vor avea grijă ca cel ce nu știe cine este, nici sa nu afle vreodată. Așa că ii vor spune întotdeauna ce nu este.
*Nu esti suficient de bun; nu esti suficient de pregătit; nu esti în stare se nimic; nu esti capabil precum este x,Y,z*

Daaa. 
Când esti infractor, măcar știi ca esti infractor. Viața e o luptă pentru libertate, iar somnul în celulă devine cu timpul ceva ușor de suportat. Ba chiar am inteles că mai visezi și frumos uneori.
Când esti curvă, măcar știi că esti curvă. Viața e un labirint plin se tentații, unde sexul înseamnă putere, banii înseamnă putere și tu știi ca nu faci nimic altceva decât un mic schimb de putere. 

Da...
E rău să fii la extrema negativă a graficului. Dar și mai rău este când ai in față acel grafic și nu ai habar unde te poziționezi. Pierdut in spațiu, cum s-ar spune.

Sfat practic: întreabă -te cine esti și caută asiduu răspunsurile! Altfel...vei afla de la altii tot ce nu esti. Și e a dracului de trist!

Noapte bună.

o sfântă

Interesant, îmi spun ridicând din sprânceană, in semn de uimire.
Mă crezusem o persoană perversă, de-a lungul vremii.
Adică cum...
Legatul de mâini și de picioare, sugrumarea, toate scenetele acelea porno vizualizate în minte și după aceea transpuse tacticos în pat ( sau mă rog...) ...toate alea ce înseamnă?
Cum adică un act este considerat act pervers doar când intenționezi să îl faci să sufere pe cel cu care comiți fărădelegea?

Să Inteleg că dând cuiva o bomboană otrăvită, cu intenția ca acea persoană să se simtă rău rău, e mai pervers decât să te piși la propriu pe unu, cu gândul de a-i aduce plăcere?

In fine.
Înseamnă că nu am săvârșit atât de multe perversiuni in cei 20 și ....câțiva ani pe lângă 20.
Poate că m-am autoevaluat greșit.
Precis ajung în rai acum. Nu îmi place concluzia. Tre sa păcătuiesc urgent.

joi, 17 ianuarie 2019

ojă.

Bine, poate avea dreptate nenorocitul de Cioran când vorbea despre trenul acela pe care îl aștepți prea mult în gară iar când ajunge parca nu îți mai vine să urci.

Avea dreptate in general, dar nu de data asta.
L-am sunat la 8:30 sa ne vedem in locul in care...da...in locul acela in care...
Las geamul jos și îl rog sa urce in spate.
-La ora asta? Parca stabilisem după masă.
Îmi spune nedumerit.
-da, știu. Am putina treaba pe la colegii tai ( la judecătorie). Amânăm pe luni intalnirea noastră.
-hai nu face de astea. A trecut deja un jumate de an! Și ți-am spus ca vreau sa fii prima pe anul acesta.

Îl privesc in oglinda retrovizoare și -mi dau seama că nu are nimic aparte, dar totuși ceva mereu m-a făcut să mi-l doresc. La naiba.

Mă întorc să îi înmânez o hârtie cu câteva gânduri scrise in momente de Nebunie și un Kinder Delice. Le bagă in buzunarul stang, la piept, fără să întrebe nimic. Mă sărută scurt. Mă prefac indiferentă.
-Gata. Esti liber.
-un fel de “poti pleca bă p*lă”?
-parca mi-ai citi gândurile.

Și a plecat.
Și am plecat.

De fiecare data când mi-au fost date planurile peste cap, m-am enervat teribil. Dar de data asta, nu. Poate că uneori, soarta știe mai bine când să frâneze trenul...
Poate că întârzierile sau amânările, sunt ca sa ne facă să evităm un posibil accident sau incident.
Am învățat să iau lucrurile ca atare. Și sa fiu răbdătoare. Știu asta din ziua in care mi s a uscat perfect oja roșie. Ceva ce nu mi s a intamplat niciodată.

:)

Nu a fost nici pe departe așa.
Next time.

miercuri, 16 ianuarie 2019

încă puțin

Ale mele povesti nu-s simple. Ale mele povesti sunt frumoase și grele. Precum viața. Sunt ceea ce nu oricine are ocazia să trăiască. Sunt aducătoare de lacrimi neplânse și zâmbete nevăzute vreodată. Sunt povesti ce mă țin în colivie și cât mă bucur când uneori, mai pot să văd și eu cerul...
Ale mele povesti nu au happy end. Și nici nu ar fi indicat să aibă. Ale mele povesti încep cu a fost o dată, pe urma a mai fost o dată, pana intr-o zi când nu a mai fost și nimeni nu mai știe cum a trăit lumea pana la adânci bătrâneți.

Nu au trecut cele 6 zile.
Am fost informata ca trebuie să fie mâine.
Locul mi-l va spune atunci.

Ale mele povesti sunt cu două rânduri de haine. Un rând de haine pe mine si unul pe bancheta din spate.
De la cizme lungi cu toc  cui și ciorapi fini, la blugi ,hanorac și bocanci.
Cine nu reușește să joace rolul, ghici ce? Stă și se uită la filme siropoase pe Netflix.
N-am mai văzut un film de secole.

Ale mele povesti...

marți, 15 ianuarie 2019

detalii.

Doar că pe negru. Cu oja roșie. Cu buzele la fel. Cu bucurie. Cu pasiune. Cu drag. Cu dor. Cu nerăbdare. Cu încredere. Cu ochii larg deschisi. Cu brațele mișcându-se deloc haotic. Cu trupul fin. Cu săruturi nedate nimănui. Cu pizda neatinsă de luni de zile de către nimeni Inafara de mine cu gândul la el. Cu cercei discreți. Cu tocuri cui. Cu inima vindecată. Cu mintea limpede. Cu parfumul propriei mele pieli și nimic mai mult.

Ce-a fost greu a trecut. :)
Așteptarea a fost , vorba unor versuri “ca praful de pușcă în două cu miere, dulce-amară”...

:)

Cumva....

....mi-au plăcut întotdeauna poveștile despre camasa lui.
Despre cum dorul te ia și te indrepti spre dulap mirosind-o, mirosindu-l.
Despre cum o iei pe tine, îi lași nasturii descheiați și începi să te mângâi ca și cum ar fi acolo..
Despre cum e speranța ta din zilele proaste și micul tău secret din zilele bune.
Despre cum  ți-a lăsat-o după o noapte plină de păcate și de atunci, ori de câte ori ți-e dor dor tare dor, o îmbraci imaginându-ți cum te dezbracă.

Eu nu am avut șansa asta.
Eu am doar un tricou, primit fugitiv peste geamul mașinii intr-o zi de Iunie. Și atât.

Dar asta nu mă împiedică să nu fac aceleași lucruri ca și fata de mai sus, care a avut norocul unei cămăși...


luni, 14 ianuarie 2019

Genetic.

Avea bunica mea o vorbă, înainte de a muri bunicul ( singurul bărbat care nu m-a dezamăgit niciodată). Pe holurile spitalului, vorbea ore in sir cu o doamnă a cărui soț avea aceeași boală necruțătoare.
-Vezi tu, cel mai bine îi înțelegem pe cei ce au aceleași dureri ca ale noastre. Doar ei ne pot da un imbold să nu renunțăm, sau să trăim măcar cu gândul că nu suntem singuri sau singurii.

Bineînțeles că nu a spus-o așa poetic, deși a fost o femeie care nu a trecut prin viață cu mâinile incrucisate. A luptat. Cred ca e ceva genetic in familia mea, treaba asta cu luptele continue.

Și m-am gândit azi, că totuși e atât de greu să fii cum alegi să fii. Eu am știut de la început, când am decis să îmi trăiesc viața singură, că voi da la fiecare pas de oameni cărora cineva le pune dimineața in cafea speranță. Și iubire. Și tot ce-i mai bun.

Nu am întâlnit pana acum pe nimeni ca și mine. Pe nimeni care să nu dorească afecțiunea cuiva. Nu am întâlnit nicio femeie cu care să am aceleași păreri vizavi de viața in doi.

Toată lumea fuge de singurătate. Toată lumea intră in relații. Unele din ele nu merg, dar totuși le resuscitează cu fiecare poza încărcată pe rețelele de socializare. Par Fericiți. Dar oare de câte ori in viața, chiar suntem așa cum părem a fi?

Bunica s-a căsătorit din interes. Și din obligație. Dar totuși a fost o femeie inteligentă, care a priceput timpuriu că mai rău decât a-ți auzi inima cum plânge, e atunci când îți auzi stomacul cum chiorăie.

Poate că ar trebui să mai trec pe la ea din când in când. Ar părea că e singura femeie care a dorit să fie ca mine. Liberă. Doar că nu s-a născut la vremea potrivită.


duminică, 13 ianuarie 2019

6 zile...

Am început să îndrăgesc lupii în momentul în care l-am întâlnit pe el. Dulcele meu păcat, cu soție și copii. Dulcele meu din amara mea existență.
L-am asemănat mereu cu un lup, fiindcă de la el am învățat ce înseamnă strategie, ce înseamnă uniune, ce înseamnă respect și mai ales, ce înseamnă calm.
A fost întotdeauna rece și blând când ochii lui îmi întâlneau ochii.
Mi-am dorit să îl revad și precum acestui animal iubit de prea putini și alungat de aproape toți, și-a făcut apariția. Iar un lup nu apare niciodată cu întrebări de genu “hei , ce mai faci? “ Când apare, are ceva de comunicat.

Poate că a venit vremea să îi arăt că întotdeauna, cuvintele lui ( puține dar apăsate) au cântărit pentru mine cât enciclopedii întregi.
Poate că ar trebui să mă prezint la locul și ora stabilită, mai frumoasă ca oricând. Fără înfruntarea care m-a însoțit de fiecare dată, fără agitația din mine care mă făcea mereu să fac gesturi prea rapide și prea tăioase. Poate că, după atâtea luni în care am evitat să îl văd, ar trebui să îmi pun pantofii cu toc, să-mi strâng cureaua peste talia subțire, să îmi las părul in bucle lejere pe spate, să mă parfumez discret spre deloc, să îmi pun roșu intens pe buze și să mă prezint așa cum sunt acum: împăcată cu mine.

6 zile.
Sunt nerăbdătoare ca un copil care urmează să primească ciocolata preferată!

sâmbătă, 12 ianuarie 2019

Ți-am spus...

In scurta mea călătorie printre “șmecheri” am învățat că oricine iubește pericolul, atâta timp cât pericolul nu există.
Zâmbeam de fiecare dată când mi se povestea despre droguri, bătăi, strategii, trădări. Erau povesti spuse de baieti in corp de bărbat. De copii care nu aveau altceva mai interesant de spus despre ei sau despre altii. Genul acela care ar face orice pentru tine, ar trece șapte munți și șapte mări, dar totuși, dacă plouă puțin nu ar veni să te vadă să nu li se ude gleznele.

Bine, cel despre care vreau să vă vorbesc, nu era tocmai așa. Era băiat muncitor, care trăgea câte o liniuță in fiecare dimineață. Nu condamn oamenii care nu pot trece prin viața asta lucizi. Se mai întâmplă. Era un băiat curios, iar curiozitatea nu e specifică proștilor. Deci nu era prost.
Greseala lui cea mai mare, a fost că a căutat răspunsul corect la oamenii gresiți.

-intr-o zi...tu îmi vei scrie o scrisoare
i-am spus in una din conversațiile noastre de acum câteva luni.
-eu? Fii serioasă! De ce as face asta, când pot scrie mesaj, mail, orice. Nici nu mai știu dacă știu să scriu.
-vei învăța. Și când o vei scrie, te vei bucura că faci asta. Roagă-te doar să imi pese să o citesc.
-esti prietena mea bună...Deși nu o sa îți scriu nicio scrisoare vreodată, dacă cumva va fi să se întâmple, o vei citi.

Lunile au trecut. Ultima dată când am vorbit îmi spunea ca ar dori să ne vedem să ne plimbăm prin oraș. Așa, de nebuni. Era drogat.

Primesc mesaj ieri, de pe numărul lui

“Bună. Vrea fratele meu adresa ta completă. A ajuns in țară și l-au băgat la pușcărie după două zile. Te-a sunat, dar nu răspunzi. E un nr de fix. Dorește să îți scrie o scrisoare”

Știu că nu e bine să ne bucurăm de răul celorlalți. Nici măcar din motive banale, cum ar fi scrierea unei scrisori. Dar totuși. Zâmbesc chiar și acum când scriu.
Viața ne mai distruge uneori, doar ca să ne dăm seama din ce suntem făcuți.
Iar el e un băiat puternic, care va trebui să învețe multe la tinerețe, dar să conștientizeze că doar la bătrânețe le va și înțelege.

Și cum spuneam...
Oricine flirtează cu pericolul, atâta timp cât el nu există.

Memorează asta

Să nu ai încredere în cuvintele unei femei cu inima frântă.
Să nu pui la îndoială tot ce spune, dar nici să nu crezi tot ce șoptește.

:)


joi, 10 ianuarie 2019

Bibelou

Ne întrebăm de multe ori ce se întâmplă cu un om după ce moare și de prea putine ori ce se întâmplă cu el cât timp trăiește. Amuzant, nu? Cum ne lăsăm furați de ceea ce va fi și suntem mereu prea neatenți cu ceea ce este deja. Descoperim depresia vecinei de la 3, abia după ce vedem că zile in sir nu a mai scos la ușă sacul menajer, despistăm drama din spatele zâmbetului colegei de muncă sau de scoala abia după ce nu îi mai vedem ochii triști ce spuneau totul, descoperim multe și mărunte abia după ce evenimente tragice ( care poate puteau fi amânate dacă nu împiedicate) se întâmplă.

Aparentele sunt fragile și totuși le trântim de toți pereții. Probabil de asta nu mai găsești bibelouri în casele oamenilor. Necesită grijă, atentie, precauție, sensibilitate. Avem în noi toate astea, doar că prea bine ascunse după Scutul indiferenței.

Aveți grijă de oamenii din jurul vostru. așa cum vă umpleți de mândrie când aduceți un zâmbet unui necunoscut, ar trebui să va umpleți și de Rușine când treceti nepăsători pe lângă semnele vizibile din viața ruinată a celor alături de care respirați același oxigen.

miercuri, 9 ianuarie 2019

Adaptare.

  Cred că atunci când o femeie eșuează în a fi o bună iubită pentru o serie de bărbați, devine curvă. Asta e ultima cale înspre a fi totuși ceva. Are eticheta ei, care poate o deranjează la început, dar când o conștientizează și o acceptă, parcă totul are un alt sens.
  Nu încercați să schimbați o astfel de femeie. Nu îi puneți perna sau ceva moale sub genunchi când o suge cu patos, fiindcă s-ar putea să nu observe gestul drăguț ci să îi subestimați grav eticheta pe care in sfârșit și-a însușit-o.
  i-a rămas doar atât. Să fie perfectă la ceva. De ce să nu ne bucurăm de oameni așa cum sunt? Să gustăm din fiecare produs ce ni se pune in fața noastră, să îi adulmecăm aromele, să îi simțim savoarea și gustul unic și să mergem mai departe. Fără a calcula caloriile. Fără a ne speria de acele E-uri care oricum, habar nu avem ce înseamnă, nici dacă am fi absolvit ingineria alimentară.

Oamenii eșuează. Dar totuși reușesc întotdeauna să fie buni la ce nici nu se așteaptă sau la ce au exclamat “ce? Eu? Niciodată!”

Ha ha.
Viata nu e imprevizibilă. Ne adaptăm noi cam greuț.

Ultimele consecințe

Nu am avut niciodată prietene bune cu care să-mi hotărăsc deciziile sau să îmi număr iubiții. Doar companie ocazională, pentru golit pahare, in momentele in care mă săturasem să beau singură ca o alcoolică.

Femeile întotdeauna m-au privit cu teamă și admirație. Eram mereu sfatuitoarea care nu avea nevoie de sfaturi. Întotdeauna pregătită cu răspunsuri pentru marile dileme ale vieții. Mi-a crescut inima de fiecare dată când am pus umărul la consolidarea unei relații pentru vreo femeie din viața mea, sau la ruinarea unei relații, la cererea altor femei din viața mea.

M-am priceput să învârt situațiile și să le aduc (aproape pe tavă și cu un minim efort din partea celor ascultătoare) bărbații pe care doar în vis credeau că o să îi poată avea.

Am avut mereu o afinitate vizavi de treaba asta, poate pentru că pentru mine nu a fost nimeni acolo când disperarea de a cuceri un bărbat m-a încercat 4 ani. Nu a fost nimeni să mă învețe, așa ca munca a fost grea, dar nu inutilă.

Nu am avut prietene, am avut paciente. Nu degeaba se zice că suntem fini psihologi in viețile altora, dar pacienți muribunzi in propria noastră viață.

In fine.
Ideea e următoarea.
Detest femeile disperate după o relatie, sau și mai rau după o căsătorie.
Pe astea nu le ajut.
Ele iubesc doar ideea de a iubi.
In schimb le ador pe cele cu fixații și obsesii pentru un barbat anume. Pentru “acel bărbat” .
Însă niciodată nu duc o luptă pentru dragoste, pana la ultimele consecințe. Fiindcă știu din experiență, că in astfel de cazuri, pierde toată lumea.


marți, 8 ianuarie 2019

puțin din fiecare

 
    Adevarul este că niciodată nu e timpul potrivit și niciodată nu suntem suficient de pregătiti. Așa că, hai să învățam din mers și să prindem subtilitatea problemei încercând asiduu dar natural  să găsim soluția.

Să facem azi tot ceea ce vrem, cu ceea ce avem la îndemână. Pana la urmă, un bucătar priceput nu e acela care are toți algoritmii rețetei și toate Ingredientele. E acela care nu știe pașii, căruia poate îi lipsește ingredientul de bază, dar cu toate asta face o mâncare nemaipomenit de gustoasă. Puțină imaginație și puțină intuiție. Despre asta cred că e vorba.

luni, 7 ianuarie 2019

iarna aceea

*Poate că cei curajoși cuceresc lumea, însă cei rezervați supraviețuiesc”
Și e ciudat cum m-am apropiat de tine, cu mâinile reci, privirea curioasă și atitudine curajoasă. Și nu am dat drumul mâinii tale din mâna mea până când nu mi-ai încălzit puțin sufletul peste care căzuse prima ninsoare din iarna aceea.
M-am retras, scuzându-mă dar totuși lăsându-ți o Portiță deschisă spre mine. Am plecat cu timiditate, ca și cum as fii știut că știi ce gândesc. Făcusem sex cu tine cu mult înainte de a te întâlni. Păcatul era comis in gand și aștepta doar materializarea lui.

Te-am lăsat să faci următorul pas și ai driblat ca un jucător profesionist. M-ai cucerit cu vorbe putine dar de impact și clipe in care, deși sunt de neîmblânzit, eram blândă.

Între curaj și rezervă, mă mai cuibăresc uneori la pieptul tău.
Mi-e dor azi.

soldat.

Iubesc zilele de luni, din simplul motiv că toată lumea le urăște. Mereu am avut o atracție către tot ce altora provoacă dezgust. Am vorbit cu oameni cu care nimeni nu vorbește, am stat la aceeași masa cu oameni pe care toată lumea îi evită și am petrecut cele mai faine nopți cu oameni pe care alți oameni îi vedeau malefici, răi, perfizi.
Am sărutat buze pe care nimeni nu dorea sau nu îndrăznea să le sărute și am cuprins persoane pe care toată lumea le împingea.
Am împărțit ce aveam cu cei ce au pierdut tot la un moment dat și am zis mereu că dacă vreusesc pentru o secundă să scot la lumină ceva bun intr-un om, atunci am câștigat mult.

Am trăit în iad și acolo am învățat multe. In primul rând să nu îmi fie frică de nimic, cu atât mai puțin de oameni. De aceea mi-era viața plină de diverse chipuri ce purtau cu ele destine funeste.

Iubesc ziua asta de luni. Îmi amintește de tot ce-a fost gri și de faptul că mi-a spus cineva cândva, că sunt precum o prințesă din povesti, tare ca un soldat.

duminică, 6 ianuarie 2019

adevăr.

Nu vrem sinceritate. Nu am putea să îi facem față. Adevarul e întotdeauna înțepător și nu oricine suportă să i se  facă operații  pe cord deschis.
Am fost mereu pedepsită pentru sinceritate.
Încă de prin clasa a zecea, când i-am spus dirigintei că nu îmi place matematica și niciodată nu o să învăț cu drag acea materie.
Pe urmă, prin clasa a 12 a , când i am spus colegei de bancă că e o proastă dacă se va căsători cu cel ce nu a ratat să se dea la mine in timp ce eram toți trei la un ceai. S a convins cu timpul că, comportamentul din trecut e un bun prezicător pentru comportamentul din viitor. Au divorțat de curând.
Am fost pedepsită și când am spus cinstit “da dom’le, am mers prea tare, nu am centura și pe lângă toate, dacă îmi dați să suflu in etilotest s ar putea să Rămâneți surprins” și mi-a dat să suflu. Și a rămas surprins iar eu cu permisul suspendat. Uneori îmi place să pierd, dar măcar să mă aplaud pentru sinceritate și să rămân o povestioară amuzantă sau de necrezut in mintea celor ce mă întâlnesc.

Am fost pedepsită pentru multe. Poate pentru că nu am suportat niciodată să le zâmbesc fals celor pe care nu i am agreat. Și nici să mint că mâncarea era bună, când nu avea niciun gust. Și nici să ma prefac că sexul e Ok, sau să mimez futute de orgasme doar să îl fac pe bou să se creadă taur.
Nu vrem sinceritate. Vrem minciuni atent țesute, care să ne hrănească sinele egoist. Rareori am întâlnit oameni care să îmi mulțumească pentru latura mea neprefăcută. Și rareori au rămas prin preajma mea, oamenii cu care am fost acidă , sarcastică, ironică, sinceră. Intr-un cuvânt : eu.

Cam asta e treaba. Dacă ți-e frică de singurătate, atunci pupă-i in cur pe toți și fii atent să nu-ți rămână fărâme de falsitate pe la colțurile gurii. Dacă dorești oameni putini dar de calitate, spune ce gandesti, chiar dacă nu vei părea întotdeauna elegant. Cei ce au aceleași valori precum ale tale, te vor aprecia. Poate nu pe moment , dar o vor face intr un final. Restul...Să rămână in lumea lor mică și mincinoasă!

Neața.



Suntem pedepsiți să ne gândim de unii singuri, la amintiri create în doi.

sâmbătă, 5 ianuarie 2019

Ascunși.

La lumina zilei, trăim doar banalitățile. Avem curajul de a fi mediocrii și atât. In simțire, in gândire și-n fapte.

Departe de ochii tuturor, ascundem cele mai fierbinți sau din contră cele mai reci secrete. Ascundem tot ce ne face prea triști sau prea fericiți. Ascundem cele mai bune povești, ascundem cele mai proaste povesti. Ascundem urme de mușcături după o noapte de gemete și urme de lovituri după o noapte de plâns. Ascundem ceea ce suntem, pentru că încercăm să ne păzim spatele. Și stăm mereu în gardă să nu ni se fure dreptul la fericire sau, pentru cei ce doar atât au, dreptul la nefericire.

Ascundem atât de multe și atât de bine, încât dacă am avea curajul să arătăm toți deodată cum suntem cu adevărat, ce rai și iad ar fi întreg pământul.

Suntem niște bieți copii ce mănâncă pe ascuns. Sau niște bieți adolescenți ce fumează fugitiv câte o Țigară când mama iese din cameră. Suntem tot ceea ce ascundem. Suntem tot ceea ce ne rușinează sau ne face să roșim.

In rest, suntem oameni banali.

vineri, 4 ianuarie 2019

Clar.

A scris cândva un cititor de-al meu: “nu poți să reușești, când esti setat pe autodistrugere”. Am zambit amar și am trecut mai departe, nedând importanță atunci.
A trecut mai bine de un an de la înțeleptul comentariu și iată că pornesc spre 2019 cu gândul de a rezolva problema.
Cine zicea că pe om îl poti feri de orice înafară de el însuși, mare dreptate avea. Și cine a zis că dacă te-ai săturat să o iei mereu de la zero, ar trebui să încetezi să mai renunți, iarăși avea ceva dumnezeiesc in spusele lui.

Am tratat mereu puterea de a repara psihicul, cu superficialitate. Însă credeam cu tărie că distrugerea lui e posibilă. Ciudat. Să crezi că un lucru se poate rupe, dar să nu crezi că se mai poate lipi, e periculos. Mai ales dacă acest “lucru” face referire la cel ce trebuie să ne fie aliat. Psihicul.

Dacă ne rupem un picior, dăm fuga la medic. Dacă in schimb se fisurează ceva acolo înăuntrul nostru, zicem că așa a fost să fie. Sau că nu exista service adecvat pentru reparații de astea profunde. Și la fel ca rănile exterioare, cele interioare și netratate la timp, te fac să porți cu tine un handicap care putea fi evitat.

Că te distrug altii, nu e așa mare bai. De fapt este. Dar știi ca nu a ținut exclusiv de tine. Dar când te autosabotezi, când tai furtunul de la lichidul de frână și pe urma accelerezi ca un maniac prin curbele vieții... aia e bătaie de joc. Te calci in picioare cu tocuri cui.


joi, 3 ianuarie 2019

Amanta oamenilor Fericiți

In calitate de amantă, de-a lungul vremii am dorit un singur lucru: fericirea celor cu care împărțeam ocazional așternuturi străine. Da. Da. Să știu că pleacă de la bine și totuși vin spre mine.
Nu mi-au plăcut oamenii nefericiți. Pentru că oamenii nefericiți în relațiile lor s-ar agăța și de-un rahat ca să uite eșecul.
Iar eu nu am dorit să fiu Rivanolul nimănui. Nu am dorit să stau peste mizeria și infecțiile create de altele. 
Eu am dorit să îndrăgesc oameni întregi , liniștiti și împăcati. Care să facă sex cu mine nu pentru a-și răzbuna insecuritatea sau dezamăgirea. Care să mă strângă la piept cu drag. Nu cu gândul “ să vadă proasta aia că am pe cine. Ca pot și fără ea. “
Am urmărit din umbră femeile din viața amanților mei. Iar acolo unde dădeam de una nefericită, încercam să aduc pacea. Să îl fac să o respecte mai mult. Să fie mai atent și să o imbratiseze mai cu drag după ce ne luăm la revedere.

Știu. Nu am fost o amantă tipică. Ci mai degrabă un terapeut. Și știusem că mi-am făcut treaba in momentul în care apelurile erau tot mai putine, iar pozele cu ei doi pe rețelele de socializare, tot mai multe.

Niciodată nu m-am mâhnit mai tare decât când am auzit “o să divortez” 
Înseamnă ca dădusem greș. 

Iubesc oamenii Fericiți și loiali. Care duc o viața bună și au o familie frumoasă, dar totuși își permit uneori mici escapade deloc semnificative. Cei ce găsesc echilibrul între viața de familie și cea de celibatar. Cei ce nu își părăsesc familia, cei ce își apără partenera și “puii”...pe ăștia o să îi respect până la sfârșitul zilelor mele. 


Am fost amanta multor bărbați. Și dintre toți, cei care erau Fericiți m-au făcut cea mai fericită.

Cea mai...

Cea mai frumoasă am fost când am plâns. Pentru că atunci, pusesem suflet, iar lacrimile erau dovada sensibilității și plata neatenție. Nu am plans pentru lucruri niciodată. Doar pentru oameni. Am pierdut bani mulți și bunuri dar asta niciodata nu mi-a adus lacrimi. In schimb, când am pierdut oameni ( din viața mea sau vina lor) ...atunci bucăți din mine s-au fisurat precum parbrizul unei mașini intr-un accident frontal. Și nu am mai fost niciodată aceeași.

Cea mai puternică, am fost atunci când eram singură împotriva tuturor și condamnată la detenție cu dreptatea în mână. Atunci când aveam lanțuri la picioare și cătușe la mâini ( la figurat ) dar care mă țineau pe loc ( la propriu ). Am fost captivă mult timp. Ani întregi în care mă plimbam printre oameni care nici până azi nu și-au dat seama prin ce treceam. Sau poate, au fost tocmai orbii, surzii și șchiopii despre care vorbeam ieri. Aceia ce făceau zgomot peste suspinele mele și nu îmi citeau niciodată pe buze, nimic.

Cea mai naivă, am fost in momentul în care am ales să tac, in loc să zbier. Și așa cum lupii își găsesc haita doar dacă știu să urle, eu  nu mi-am găsit-o niciodată pe a mea și am învățat astfel sa mă împrietenesc cu Singurătatea.

Cea mai iubită, m-am simțit când cineva mi-a spus, in loc de “dezbracă-te” , “imbraca-te că e frig”. Alături de el, am trăit 3 ani în care am învățat să “merg” , nu să mă târăsc. A fost cel mai răbdător om pe care l-am cunoscut. Și nu a suferit niciunul când s-a sfârșit, pentru că știusem amandoi că îngerii păzitori stau cât trebuie și pleacă mai departe, să ajute alți oameni aflați pe marginea prăpastiei.

Cea mai bună, la suflet...m-am simțit in ziua în care am putut să privesc în ochii celui ce mi-a făcut cel mai mare rău și să ii zâmbesc cu înțelegere și promisiunea tacită că ce a fost in trecut, va rămâne acolo. Atunci am simțit neputința din inima lui. Și tot atunci, l-am îngenunchiat fără sa intenționez asta. Si toată suferința mea, s a comprimat intr-o secundă și l-am văzut cum cade in proprii lui ochi.

Au fost nenumărate momente, in care m-am simțit Ba în rai, Ba in iad...și am trăit totul profund.
Poate că viața mi-a fost cusută cu ață albă și roșie. Să duc cu mine speranța și păcatul la extrem. Și să traiesc două vieți intr-una singură.

miercuri, 2 ianuarie 2019

mulți.

Mulți șchiopi au încercat de-a lungul vremii să îmi arate cum să alerg. Le-am spus că merg la pas. Că nu mă grăbesc. Că a destul timp și nicio linie de finish.

Mulți orbi, au arătat cu degetul unde să privesc și mi-au explicat ce ar fi indicat să văd. Le-am spus că uneori, cele mai minunate momente, le-am trăit cu ochii închiși.

Mulți surzi m-au intrerupt zgomotos și au vorbit peste suspinele mele. Le-am iertat inconștiență și i-am învățat să-mi citească pe buze un singur cuvânt “nu”

Mulți au fost și putini au rămas. Iar când îi vad împreună, nu mă mai mâhnesc.
M-au înspăimântat o vreme, dar acum știu că ceea ce te înspăimântă , te poate întări și te poate vindeca.

marți, 1 ianuarie 2019

Hei, 2019!

Abia aștept să îl revăd. Nu știu când sau unde, dar știu exact pentru ce. Vreau să îmi confirme că sunt pe drumul cel bun. Nu-i nimeni să facă asta. Era el, dar l-am rugat să stea deoparte și departe.
Nu vreau să îl întâlnesc ca pana acum, pentru sex rapid și coborât in grabă pe scări. Nu vreau să îl vad sau să îl tratez in calitate de amant, ci de mentor, confident, prieten, cum vreți voi să-i spuneți.

Vreau să fie mândru de mine. Să mă privească cu admiratie, nu cu milă. Să pot să îi spun “mulțumesc” când îmi spune că sunt frumoasă și deșteaptă, fără să caut cu privirea puncte imaginare pe tavan. Vreau să înțeleagă că am înțeles multe lucruri.

Doresc să mă pierd în ochii lui de un albastru cenușiu. Ochii lui triști, care au văzut și decăderi și victorii și care știu in câteva clipe dacă un om e împăcat cu sine sau duce încă lupte și războaie.

Vreau să îi mulțumesc că mi-a fost victimă. Sau că a lăsat impresia că-mi joacă jocul. Că a știut când să fie vehement și apăsător de sincer, dar de asemenea a știut și când să fie ca fulgii unei păpădii spre care a suflat un copil obraznic și răuvoitor.

Știți melodia aceea? “Să lași loc de *va urma*” ? O știu și eu, dar nu am inteles-o până de curând.
El a lăsat mereu loc de va urma. De fiecare data când eu am spus “niciodată”.

Abia aștept să îl revăd. Și să îl las sa mă privească așa cum eram eu demult tare. In vremurile in care cea mai cumplită lovitura era aia la genunchi, când cădeam din neatenție.
El m-a văzut chiar și așa, fără vreo permisiune. Dar altul e farmecul când faci totul conștient.