luni, 31 decembrie 2018

sacru.

Un om poate duce multe. Multe și grele. Dar când duce dorul, ceva in el se stinge. Se stinge dar nu moare. Așteaptă scânteia care va reaprinde totul. Și e atât de flămând, încât nu se gândește nicio clipă că uneori scânteia e aducătoare de incendii ce vor transforma totul în scrum.

Am învățat in anul ce a trecut lucruri pe care nu le-am știut. Si nu mi-a fost frica sa știu ca nu știu. Sunr momente când așa trebuie să fie.

Am întâlnit oameni care mi-au schimbat direcția printr-o simplă frază și m-au făcut să mă recentrez. Iar a te recentra înseamnă sa auzi, sa vezi și sa urmezi îndemnurile inimii. Ceea ce eu nu am făcut de ani de zile.

Am întâlnit situații trase la indigo, care au încetat să reapară in clipa in care am schimbat reacția și modul in care le tratam.

Am descoperit că am avut o minte deschisă, dar deseori mi-am lăsat granițele neprotejate. Și nu întotdeauna cineva a fost acolo sa stea de gardă.

Am învățat că dacă vrei sa omori ceva, e deajuns sa stai departe. Răceala dintre doi oameni , sau detașarea cu care tratezi un eveniment, e calea spre final. Și așa cum începuturile sunt necesare, tot la fel sunt și sfârșiturile.

Anul trecut nu mi-am dorit de la 2018 decât “sex și fraieri buni la pat”.
Și am primit.

Anul care urmează îmi doresc ceva sacru.
Și cred că e sacru orice rearanjează , repara și reorientează in noi înșine. Orice ne face mai buni, mai generoși, mai vigilenți, mai atenți, mai sensibili.

Prea mult timp am avut vise dulci in vremuri amare. E timpul acum, pentru puțină realitate.

duminică, 30 decembrie 2018

idei gratis.

Vrei să mă omori și nu știi cum? Lasă cuțitul jos, descarcă arma, pune cagula deoparte, renunță la gândul că intr-o zi voi trece greșit strada. Bine, mereu o trec prin locuri nepermise, dar doar pentru că acolo mă asigur de zece ori mai mult decât in locurile special amenajate, care îmi oferă orice înafară de securitate.

Bun. Le-ai lăsat? Așa.
Hai să te-nvăț. Tot ce trebuie să faci, e să vii înspre mine. Să accepți orice respingere. Să accepți pe urmă orice împăcare. Să fii cum nu credeam că cineva este. Și chiar dacă am învățat, la naiba, că tot ce e prea frumos ca să fie adevărat, chiar așa este...prea frumos să fie adevarat, toooot mai închid ochii mei căprui și mari și consider că nu am învățat niciodată treaba asta.

Te-ai apropiat? 
Bravo. Esti pe drumul cel bun. Probabil a fost o munca de luni de zile și încă mai arunci cu privirea spre cuțit, mănuși și cagulă. Relaxează -te. Nu mai ai mult.

Probabil acum știi despre mine lucruri interesante. Știi cum sunt sinceră și fără măști. Știi ce îmi place.Și mai știi că dacă nu sunt lăsată să fiu eu, dacă nu sunt lăsată să fac ce îmi place, mor!

Bineînțeles că mai ai un pas de făcut, înainte de mare tragedie. Să mă prostesti maiestuos că TU esti mai presus de mine ( de mine ca un TOT) 
Să îmi induci că fără tine poezia e doar o înșiruire de cuvinte cu rimă la final, că muzica e doar un zgomot asurzitor, că plimbările prin zăpadă, sunt doar urme lăsate aiurea. Trebuie să-mi fii oglindă! Să mă gândesc că fără tine, nu as mai avea chip, trup, suflet, NIMIC! 

Iar in momentul acela, să pleci! Brusc și neanunțat. Să mă trezesc intr-o zi, că am renunțat la tot ce mă ținea in viață, că am uitat să scriu, să dansez, să cant, să fiu sălbatică, pentru a mă putea oglindi tot mai des in falsa imagine pe care mi-ai prezentat-o și care credeam că e cea autentică.

Și uite așa, făcându-mă să mă autoexilez din propria mea viață, crezând că cea oferită de tine e “mai” bună și “mai” cu de toate și să traiesc ceva ce părea real, când vei pleca...o să rămân fără nimic.
Fără lumea “noastră” și fără lumea mea, care era atât de frumoasă înainte să decizi că vrei să mă omori.

Și toate astea, fără pușcărie. Și cu sex gratis. 

Eu zic că se merită. Omoară -mă! 

Negru.

Azi mă îmbrac în negru. Întotdeauna, negrul mi-a oferit promisiunea tacită că în curând voi afla ceva ce nu știu.
Azi mă simt bine, fiindcă am aflat că viața cea mai dureroasă, e și cea mai profundă. Ce binecuvantare înfășurată in blestem!
Azi sunt tot unde eram acum un an și abia acum Inteleg că decorul exterior nu are nicio importanță. Că putem fi sclavi sau zei, in funcție de ce avem înăuntrul nostru.
Azi, de fapt cred că întotdeauna, dar azi in mod special, mă simt cu adevărat puternică. Cu instinctele in curs de recuperare, cu viața in curs de desfășurare și cum spuneam săptămânile trecute ( și nu m-am înșelat) : pe un câmp de luptă gol, altfel se nasc noi strategii.

Fără moarte, nimic nu are valoare. Așa că am murit de fiecare dată când am simțit că nu-mi găsesc locul. M-am ascuns și am reapărut, cu noi idei, cu noi influențe.

Cât de important e să poti să simți ce trebuie lăsat să moară și ce trebuie lăsat să trăiască! Asta nu știe toată lumea, nici eu nu am știut și nu de putine ori am dus cu mine schelete ale unor povesti a căror moarte nu am acceptat-o.

Azi mă îmbrac în negru, pregătită să aflu ce nu știu. Măcar încă o piesa din puzzle -ul pe care mi-e drag și teamă zi de zi să îl construiesc.


vineri, 28 decembrie 2018

luni, 17 decembrie 2018

Des.

Am tot spus că oamenii nu se schimbă niciodată, doar își dresează ipocriziile sau învață cu timpul să își fixeze măștile mai bine, să nu le cadă la orice zguduire mai puternică.

Îmi pare rău că m-am schimbat. Puteam sa jur acum vreo 8 ani, că sunt pe drumul spre pierzanie, dar o pierzanie din care am cele mai mișto amintiri cu cei mai mișto oameni. 8 ani de nopți nedormite. De zâmbete și pahare golite. 8 ani ai naibii de buni, cu toate relele câte i-au străbătut.

Oglinda nu mai este de partea mea. Nu mă mai admir, pentru că probabil abia acum se vede sufletul. Prin privire. Și nu-i unul bun. Și nu-i una bună ( privirea)

8 ani de neliniște, de care îmi amintesc de fiecare dată când e liniște. Și-i liniște des. 

duminică, 16 decembrie 2018

Nimicuri.

Ninge frumos iar eu iarna asta nu mai sufăr de sindromul FPC ( Frica de a nu Pierde Ceva).
Cred că am pierdut cam tot ce se putea. De la job la fraierul ce jura că mă iubește și chiar și iluzia ce o iubeam in secret, departe de ochii oricui.
Am pierdut și nu simt nicio urmă de regret. Mă alin cu gândul că erau lucruri nefolositoare și că, dacă sunt încă in viața chiar și fără ele înseamnă că nu erau vitale.
Se poate trăi fără nimic din tot ce aveai ieri. E cruntă pierderea, dar și mai crunt e să te împiedici de oameni nefolositori. Sau lucruri nefolositoare. Sau chiar sentimente.

Oricum, cred că pe un câmp de luptă curat, altfel se va naște o nouă strategie. Nu mai trebuie să fac slalom printre morți și morții lor. Sunt doar eu împotriva nimănui. Eu cu mine. Privind cum ninge, intr-un Decembrie in care am pierdut tot ce se putea pierde.

Taci și înghite.

vineri, 14 decembrie 2018

Iertare

Am știut că am iertat, in clipa în care mi-am amintit fără a fi furioasă. Iertarea nu înseamnă uitare. Înseamnă să poti să intri in acea amintire care a provocat daune, să o lași să te învăluie, de câte ori e necesar, până când nu mai simți nimic! Unii reușesc în ani , altii niciodată.

Am iertat multe lucruri urâte, ale multor oameni. Și am avut cumva în mine, doza aceea de bunătate să nu îi calc în picioare. Și o doză mare de verticalitate, să nu comit fărădelegi.
Deși impulsivă, fix în momentele cheie am apăsat butonul toleranței.

Nu am plâns în fața nimănui. Sau dacă am făcut-o a fost înafara contextului. El credea că-s lacrimi pentru el, dar eu de fapt mă descărcam pentru altul. Cred că s a întâmplat de vreo 3 ori.

Mă tot gândesc să scriu o carte. Acum când m-am linistit. Când am trăit ce a fost de trăit. Când Inteleg mai clar de ce unii nu m-au iubit iar altii și-ar fi dat viața pentru mine.
Acum când totul s a așezat frumos și furia a dispărut lăsând loc iertării.


marți, 11 decembrie 2018

Șablon.

Sunt simplă și sălbatică. Fără diamante la gât, fără haine de milioane, fără pantofi cu tocul mai mare decât IQ-ul. Nu am știut niciodată să intru in șabloane. Deși puteam și eu să mă camuflez perfect pe situație și cerințe. Am spus mereu ce cred, iar dacă asta nu a fost posibil, am tăcut. M-am compromis de multe ori, dar doar de dragul cunoașterii. Cunoaștere = experiențe X sensibilitate. Le-am avut pe ambele și pot să spun că orice călătorie, fie ea cu gândul, fie ea de câțiva kilometri sau întinsă pe ani întregi de condus fără sens pe străzi pe care știam că o să vad pe cine doresc să văd, a fost cu experiențe trecute prin lentila sensibilității și transformate ulterior in cunoaștere.

Nu-s proastă. Sunt doar sălbatică și simplă. Și poate că acesta e minusul, înconjurată fiind de oameni plini de spoială. M-am resemnat și  m-am indepartat. Am rămas cu puțin din toate : și din bunuri și din aprecieri și din oameni. Dar e un puțin de calitate.
Am preferat mereu o bacnote de 100 de lei, decât zece bacnote de zece lei, doar ca să pară portofelul mai gros.


sâmbătă, 8 decembrie 2018

Sexuț

N-am făcut niciodată sex întâmplator. Doar de dragul de a face sex. Dacă persoana respectivă nu mă futea la nivel psihic in vreun fel, slabe șanse să mă fută fizic.
Toate poveștile mele au un iz aparte. Au fost multe la număr și am mai spus că vin din alte vremuri, unde mai mult de 5-6 bărbați intr-o viață, se numea destrăbălare. Raportată la ziua curentă, pot să afirm că-s chiar o femeie cuminte.

De obicei am știut întotdeauna să-i fac pe cei cu care mi-o trăgeam, să înțeleagă ca nu ei m-au “prostit” ci invers. Și chiar dacă nu m-am folosit de niciunul, sunt sigură că și azi, când se gândesc la mine ( normal că se gândesc ) mă privesc ca pe aia dusă cu capul, care le-a dat peste cap viața ( o zi, o noapte, o săptămâna sau trei ani)

Nu sunt bătrână. Să nu credeți asta. Dar nu mai e mult până intr-acolo.
Și nu ridurile sunt problema. Niciodată!
Problema e entuziasmul care dispare de la zi la zi.

Sfat: faceti tot ce va trece prin minte, de câte ori aveți ocazia. Fiindcă o să vină și ziua in care tot ce veți vrea, va fi o pijama călduroasă, un ceai și o carte bună.


joi, 6 decembrie 2018

Pe dos.

N-am visat niciodată că voi sta in fața altarului, îmbrăcată in rochie de mireasă. Nu am închis niciodată ochii să îmi imaginez verighete pe degete și o familie lângă care să simt liniște. Nu m-am simțit niciodată pregătită pentru o relatie, de unde și fuga mea disperată de oricine a vrut să rămână lângă mine periculos de mult și de trainic.
Poate că nu toți suntem făcuți să fim a cuiva, pe viață. Poate că dacă am face copii doar când am iubi atât de puternic încât să vrem să ne vedem iubirea întrupată , cum se joacă prin casă, poate că mulți ar muri în doi. Fără grija celui mic, care mai apoi se transformă în cel mare și nu mai dă doi bani pe noi.
Poate că ar trebui să știm că intotdeauna căsătoria bazată pe orice altceva Inafara de iubire, e un păcat.
Și că divorțurilor nu ar exista dacă ne-am angaja in relațiile potrivite.
Pe față nu ți se citesc niciodată actele sau starea civilă. Pe față ți se vede implicarea in relatie , iubirea , liniștea sau din contră. Reversul medaliei acestora.
Unii-s căsătoriți, dar e ca și cum nu ar fi. Altii sunt liberi, dar e ca și cum i-ar lega cel mai sacru jurământ.

Ne pierdem in acte și documente și diplome. Și toate astea nu atestă decât insecuritatea noastră. Ca individ, pe urmă ca popor și pe urmă ca specie.


miercuri, 5 decembrie 2018

Loialitate

Fidelă ți-e doar inima. Bate pentru tine permanent și nu spune “eh, azi m-am plictisit. Azi nu mai am chef să bat. Poate mâine” Ea rămâne acolo, pe poziție și își face treaba. În fidelitatea creierului nu prea cred. Uneori dă rateuri și refuză să perceapă chestii evidente și simple. Iar in fidelitatea unui om...nici atât. Și nici nu cred că mi-aș dori astfel de povară. Ar însemna să îl răsplătesc cu aceeași monedă, iar eu nu știu să fac asta.

Fidelitatea e una, loialitatea e alta.
Știi pisica aceea care pleacă cu zilele de acasă? Nu știi pe unde sau cu cine, nu știi cine a hrănit-o sau a mângâiat-o, nu știi pe lângă ale cui picioare s-a prelins, dar hei...ghici ce. Vine mereu acasă! 
Nu ți-a fost fidelă, drag stăpân! Dar uite că îți este loială! 

Orice persoană care știe drumul spre tine și se întoarce, de fiecare dacă când pleacă, e maximul ce poate oferi un om. Loialitate.

Fidelitatea e o tâmpenie! Ne înșelăm chiar și pe noi înșine , când noaptea in pat ne facem planuri pentru ziua ( nesigură ) de mâine , iar dimineața la cafea, fără nicio remușcare, avortăm orice idee concepută în patul de două persoane in care-ți îmbrățișezi Singurătatea. Sau și mai rău, in “paturi in care dorm nesiguri, doi câte doi oameni singuri “

Inima mi-e fidelă. Creierul un trădător. Iar eu întotdeauna am apreciat trădătorii și ticăloșii de la care am avut ce să învăț. 


marți, 4 decembrie 2018

dacă...

Dacă nu iubim în același timp, degeaba mai iubim. Sincronizare.
Dacă nu primești ceea ce oferi, degeaba oferi. Reciprocitate.
Dacă lupți pentru un om, iar el trăiește alături de tine doar de decor, degeaba lupți. Eșec.
Dacă spui “te iubesc” doar pentru a umple tăceri, degeaba vorbești. Inutilitate.
Dacă spui “plec” și nu mai zice “rămâi puțin”, degeaba ai stat până in acel moment. Risipă.
Dacă se întoarce după o vreme, spunând că-i pare rău, degeaba se întoarce. Lecții învățate.
Dacă tot ce a fost, fie că a durat o zi, un an, o viață, nu te-a modelat și nu te-a șlefuit, ba mai mult te-a deformat și te-a ciobit, degeaba a fost. Evoluție.
Dacă citești asta și niciodată nu ai spus nimic la scrierile mele, degeaba ai citit. Creștem si ne șlefuim atât prin aprecieri cât si prin critici.

Pa.

luni, 3 decembrie 2018

a fost cum a fost

Mi-a fost viața o continuă luptă să demonstrez. Ba că sunt mai deșteaptă de cum eram, ba că sunt mai frumoasă decât fostele și mai ales decât viitoarele, ba că “uite unde am ajuns” deși spuneai că niciodată nu o să reușesc, ba că “uite ce ai pierdut” fiindcă atunci când am spus să mă “eliberezi” de tine, ai făcut-o fără niciun fel de comentariu, fără niciun fel de întrebare.

Mi-a fost viața o continuă fugă. Și am fugit atât de mult, încât nu mai reușesc să stau nici câteva ore lângă cineva. Mă sufoc. Îmi iau pantofii , bag in viteză și merg fără scop.

Mi-a fost viața plină cu de toate. Chiar și cu fericire. Dar niciodată nu am știut că aia era fericirea, decât când nu mai era. Probabil că așa-i făcută. Sa nu o pot identifica.

Mi-a fost viața așa cum am vrut. Plină de dramă, că altfel mă plictiseam teribil în scurta călătorie pe acest pământ. Și plină de oameni ce m-au dorit mereu goală.
Putini mi au spus “îmbrăca-te ca e frig”.

Mi-a fost cum mi-a fost...dar cum naiba va fi de acum, nici nu îndrăznesc sa mă gândesc.

duminică, 2 decembrie 2018

Îhî

Bine că avem frică. Și bine că simțim durere. Altfel am vedea pe drum curajoși cu mâini tăiate, zâmbind în fața altor curajoși care zâmbesc cu Cuțitele înfipte în spate.
Bine că le avem pe astea două și nu ne-am robotizat. Încă :)

sâmbătă, 1 decembrie 2018

Hei...

Faza e simplă: nu mai avem răbdare.
Cred că totul pornește de la treaba cu Facebook. De la reacțiile primite in fracțiune de secundă. Pui o poză, zbaaaang! Sute de reacții. Pui un gând, zbaaaang, zeci de păreri.
Dar realitatea e alta. In realitate, orice faci necesită timp. Suntem atât de angrenați în virtual, in special in acea rețea de socializare, încât ni se pare o eternitate când trebuie să vedem roadele muncii intr-un timp mai îndelungat. Și uneori abandonăm!

Vin de pe vremea când totul era mai simplu. Mai trainic. Mai cu răbdare.

miercuri, 28 noiembrie 2018

aproape.

Fiți curioși. Căutați, cercetați, iar când nu mai reușiți de unii singuri, întrebați. Grijă mare la sursa informațiilor. Comparați. Și nu credeți decât ceea ce vedeți.
Învățați să trăiți cu puțin. Învățați lucrurile de bază care v-ar ajuta să Rămâneți in viață.
De ce? Răspuns: de ce nu?
O să vă prindeți mai târziu. E doar o chestiune de timp.

marți, 27 noiembrie 2018

Uman.

Crezi că e greu să fii inuman? Crezi că e teribilă lupta să fii puternic și dur? Să pari sau chiar să devii dintr-un aliaj indestructibil?
Stai să vezi cât de greu e să te umanizezi înapoi! E aproape imposibil!

duminică, 25 noiembrie 2018

succint

E mai ușor să urăști decât să iubești, pentru că atunci când urăști nu aștepți ca și celălalt să te urască înapoi.
Well, mister elucidat.
Iubiți-vă mult. Calea ușoară-i grea în viață!

sâmbătă, 24 noiembrie 2018

:)



N-am inteles niciodată genul de om care poate să zâmbească in mijlocul dezastrului și să se autoincurajeze, printre ruinele propriului său suflet, că vezi Doamne , totul e bine, sau dacă nu e, va fi.
Psihologii susțin că e o boală să zâmbesti când totul e de-a-ndoaselea, sau să plângi când totul merge brici. Nu știu denumirea acestei boli, dar ideea e că ar trebui să încetăm să ne prefacem că e bine când nu este. 
Au și lacrimile rolul lor. Au și nervii destinația lor. Au și stările proaste avantajul lor. E rău să le ignori, căci se adună mult balast in tine. Și poate nu mâine , poate nu peste un an , dar cu siguranță intr-o zi, o să refulezi tot ce-ai ținut acolo, fix pe cineva care ți-a vrut binele. 

Nu e de apreciat un om care plânge in public, e drept. Dar măcar in intimitatea ta, recunoaște -ți și trăiește -ți slăbiciunile. Diseacă-le, analizează-le, trăiește-le, simte-le. E bine ca măcar cu tine să fii 100% sincer. Te poti trăda, e drept. Dar măcar o faci tu, nu o fac altii. 

Învață să trăiești singur. Iar pe ceilalți să îi privești ca pe un cadou care poate oricând să ți se ia. Căci nimeni nu rămâne pe veci. Și orice om poate să plece, să dispară, să fugă, să moară. Și ramai așa cum esti: SINGUR. 

De-a lungul vremii mi-am educat mult latura asta . Astfel încât niciodată nu mi-a fost teamă să rămân doar eu cu mine. Astfel încât niciodată să nu mă bucur prea tare de prezenta unui om in viața mea și nici să mă agăț cu ambele mâini de iluzia că va fi doar al meu pentru vecie. Oricât de minunat era acel om. 
Bineînțeles că ei nu-ntelegeau. Bineînțeles că am fost acuzată de zeci de ori că-s aia fără suflet. 
Vrei să înveți să te detașezi? Pictează pe o pânză cel mai frumos tablou, ceva pe care sa știi că dacă îl pui pe un perete in casa ta, toți cei ce vor veni vor exclama “wow! E superb! Ce pictor renumit l-a făcut? “ 
Pictează-l și dă-i foc. Cam ăsta ar fi primul pas spre a înțelege că de lucruri și de oameni, NU TREBUIE să te atașezi. Că pot dispărea!

Și nu mai zâmbi ca prostu când totul e pe dos. Nu e bine. Nici sănătos.

vineri, 23 noiembrie 2018

Bolnavi.

Cred că e bine să știi de unde vii și ce probleme au avut cei ce ți-au da viață. E bine să știi unde au crescut, ce copilărie au avut, cum au fost in tinerețe și cam ce apucături o să îi domine de-a lungul existenței lor.
Astfel ai să te trezești că le judeci faptele, fără a pricepe că răzbunarea victimei, e aceea de a face la rândul său victime. 
Cred că trebuie să înveți să fii curios unde-ți sunt rădăcinile, care sunt problemele care ți s-au ascuns și poate așa ai să înțelegi că nu tu ai o problemă, ci cei care ți-au dat viață, care la rândul lor poate au avut părinți cu probleme. 

Nu toți ne naștem sănătoși. Nu toți înțelegem că cele mai mari handicapuri nu sunt alea fizice, vizibile. Ci alea psihice.
Ani de zile m-am întrebat, cum doi oameni se pot înțelege și accepta, dacă unul din el are ieșiri sau manifestări de psihopat. Cel ce îl accepta pe “nebun” își vede in nebun propria reflexie și empatizează 
Long story.

Ideea e următoarea. Oricât de inuman s-ar purta un om cu tine: vecin, părinte, iubit, cunoștința , caută să înțelegi de unde pleacă toate. In momentul acela, ai să pricepi că a avut și el luptele lui, demonii lui, problemele lui. Iar tu, ai fost doar victima unei minți îmbolnăvite de alte minți bolnave.

Nu toți avem parte de familii și destine fericite. Și dacă nu învățăm să fim proprii psihologi, o să transmitem totul din generație in generație. Și o să transformăm anormalul în normal.

Apocalipsa, nu vine dintr-o dată. Vine încet și sigur și suntem fiecare, in mai mare sau mai mică măsură, părtași ai acestei decăderi în masă.
Uneori mă mai rog. Am blamat destul până să mă prind singură care e problema cu unele probleme din viața mea.

joi, 22 noiembrie 2018

bun de nimic

Nu m-a supărat nimic in lumea asta, înafară de sfătuitorii de duzină. Aceia care par fără nicio cută. Fără nicio încruntare. Fără nicio problemă. Aceia care vin și te bat pe umăr de parcă te-ar cunoaste de o viață, dar ei te știu doar după nume. Și atât. Și încep să îți povestească despre “binele tău”. Despre cum ai greșit acolo și dincolo și înțelept ar fi fost să faci invers de cum ai făcut-o deja. Aceia care se simt responsabili să te ghideze, de parcă Dumnezeu i-a trimis la tine pe post de GPS in caz că in viața asta ajungi oaia neagră și rătăcită.

Mereu am spus că nu voi detesta și condamna niciodată un om care nu mă ajută. Dar voi aprecia și admira oamenii care se vor abține să mă incurce. Să mă incurce fără a înțelege că nu întotdeauna binele văzut de ei, coincide cu binele văzut de mine. Uneori, un medicament care pe cineva salvează, pe altul omoară fiindcă acel “altul” e alergic. Fiecare cu particularitățile lui. Degeaba vii la mine cu păreri și rezolvări generale, la probleme particulare.

Fuck you, sfătuitor bun ( de nimic)

miercuri, 21 noiembrie 2018

....

Să învățăm să trăim. Și nu oricum. Să învățăm să trăim cu lucrurile ce nu mai pot fi nici cum schimbate. Că ți-a ciobit o idioată sprânceana, dă-o naibii idioată și sprânceană. Se repară ea. Sprânceana, nu idioata.
Că a uitat sefu să plătească orele suplimentare? Dă-le naibii! Îl furi tu și te-ai scos.
Că ți-ai luat ciorapi cu firul subțire și ți s-au rupt chiar înainte de-ai purta, dă-i naibii. Oricum îți vin mai bine pantalonii aceia ce îți pun fundul in evidență.

Dar ce te faci când ai călcat pedala ca un disperat și ai dat peste bătrânul care mergea până la
colț după o pâine? Sau ce faci când instinctul animalic și mintea diabolică l-a împins pe cretin să ți-o tragă la o vârstă la care încă îți trăgeai nasul, că atât de copilă erai? Ce te faci cu momentul in care ai apăsat pe trăgaci ca să reduci la tăcere pe cineva care a fost fix in momentul in care tu ai făcut gafa vieții tale?

Și te gândesti că-n viață, cui pe cui se scoate. Rahat! E posibil să te alegi cu ambele cuie înțepenite acolo.
Despre asta era vorba azi. Despre sprâncene ciobite și abuzuri... Prima rezolvabilă. A doua...obișnuiește-te. Și dacă poti, iartă!

marți, 20 noiembrie 2018

Soartă?

Scriu dimineața, cu ceașca de cafea lângă mine. Scurtă, fierbinte, fără zahăr.. Înainte scriam noapte, cu paharul de vin lângă mine. Roșu, rece, sec, de calitate.
Gândesc mult și degeaba. Înainte gândeam puțin, dar măcar făceam ceva. ( vorba unui om drag mie...”nu poti lua atitudine, dacă nu ai atitudine)

Am perioade când fac nebunia asta. Când mă rup de realitate ( nu că in mod normal aș fi prea ancorată în ea) și aștept. Momente când nu intervin peste soartă. O las să mă pună pe drumul potrivit și mereu o face. Nu direct, bineînțeles. Doar îmi Închide alte drumuri și astfel, in clipa-n care hotărăsc sa ies la lumină, mă trezesc cu o singură variantă. Cu un singur om. Cu un singur gand.

Cam așa funcționez de două decenii încoace. Soarta nu m-a dezamăgit niciodată, căci știu că are ea punctele ei cheie in care oricum,mă va duce. Prefer să merg elegant, calm, de bună voie. Nu să mă îngenuncheze, să mă lege și să mă târască. ( sechele din trecut ; lecție Învățată )

Soarta ca soarta. Dar cu destinul e treabă tristă. Că ți-l faci cu mâna ta , ca la final să poti să-ți împlinești soarta.

Gata cafeaua...
Mi-e dor puțin de cafelele băute in orașul meu preferat, în localul meu cu geamuri mari, unde mă știau toți după chip, dar nimeni după povestea din ochi.
Pa

duminică, 18 noiembrie 2018

Scut.

M-am priceput mereu la cuvinte, sex oral și plecări. Nu în ordinea asta, dar m-am priceput.
Am putut să joc roluri, îmbrăcată doar în pijama. Să par o doamnă, să par o curvă, să par sigură pe mine, să par neajutorată. Am putut ( nu întotdeauna și după mult Exercițiu ) să fac pe oricine să vadă fix ce doream, doar prin ceea ce auzea.
Am făcut cea mai dulce muie, unor oameni cu care doar atât am știut să fac. Unor oameni care m-au ajutat prin felul lor de a fi, să mă regăsesc. Bineînțeles că ei...ei nu știau că poveștile lor îmi erau cele mai bune lecții. Și nu știau că deși eram in genunchi, eram cu mult deasupra lor. Nu întotdeauna cel ce-o suge, e curva.
Am plecat întotdeauna fără să privesc înapoi. Sau cel puțin, să nu mă vadă vreunul că am privit înapoi. Am plecat scurt și sec. Fără dramă. Fără a cere explicații ( rezervându-mi bineînțeles dreptul de a nu da vreodată explicații )
De ce am plecat? Mereu din plăcere. Așa și cu muia, așa și cu vorbele. Plăcerea de a fi privită intr un anume fel, când eu știam de fapt, că nu-s și nu am fost niciodată ceea ce am lăsat să vadă ei.
Scutul meu de protecție. Împotriva cui? Împotriva oricui.

Citisem undeva: “Viața nu te avertizează în fața cui să îți pui scutul. “  Asa că eu, am decis să mi-l pun mereu.

sâmbătă, 17 noiembrie 2018

Soare.

Mulți mi-au fost soare cu dinți. Mi-au fost căldură de aceea care te păcălește. Care te face să te dezbraci ca să îți dea pe urmă cea mai cruntă răceală. Mulți mi-au fost zile senine, ce mi s-au transformat în nopți furtunoase. Și ce folos umbrela, când ti-o rupe vijelia de gânduri?
Mulți mi-au fost ceea ce aș repeta la nesfârșit chiar dacă aș știi clar că finalul e același.
Niciodată nu m-au uimit și nici nu m-au dezamăgit sfârșiturile. Pentru că au fost previzibile și trase la indigo. Dar am adorat începuturile ( probabil de aici și plăcerea mea de a poza răsăriturile) și am mai adorat întotdeauna momentul când a început totul să se năruie sub privirea mea ascunsă sub ochelari de soare. Soare cu dinți.


duminică, 11 noiembrie 2018

rezumat.

Mereu am fost de părere că e greu când trebuie să alegi între a rămâne sau a pleca, dar cel mai greu mi-a fost atunci când nu știam ce dracu’ trebuie să fac. Nu mi-a fost niciodată frică de noi drumuri, ci doar mi-a displăcut ideea de a abandona potecile vechi. Alea pe care poți să mergi și cu ochii închiși că știi că până la urmă ajungi acolo unde trebuie.

M-am mințit toată viața că prezentul mi-e bun. Că mi-e Ok cu mine așa cum sunt. Dar cum se face că dacă mă uit in trecut văd doar fantome? Să înțeleg că mereu am avut un prezent fantomatic ? Greu bă, greu. Unde e tasta aia de “delete”? Să pot să întâlnesc oameni și să nu le pun Etichete in funcție de ceea ce am trăit cândva? Daaaa! Ideal, așa-i? Să dai mâna cu oricine și să zâmbesti ca și cum nu ai fi plâns niciodată...de la vreo strângere de mână. “Bună! Hai să ne îndrăgostim ca prostii, să ne iubim cu măști o vreme și la final să ne arătăm adevărată față, că deh...corsetele stau a dracului de bine o seară, două, nouă...dar după aia dor și e necesar să le dai jos. N-am închis ghilimelele. Nu sunteți voi atât de atenți!

Plecări , așteptări, măști, delete.
Rezumat: bla bla bla

sâmbătă, 10 noiembrie 2018

Și-am dat de el...

Am avut mereu o construcție ciudată. Nu mi-au trebuit te iubesc-uri călduțe, ci doar eram Ok să știu că undeva in lume, un om așteaptă să îi spun “Vino”. Un om se gândește la mine cât timp e cu ea. Un om mă visează, dar niciodată nu va vorbi despre asta. Doar va fi prezent acolo, când voi vrea. Nu mereu, dar in momentele cheie.

Un om fără Facebook, Instagram , twitter. Pe care să nu-l știu din citate și share-uri. Despre care să nu știu pe unde sau cu cine este. Cu care să mă intersectez pe drum, dar să ne prefacem ca doi actori profesioniști că viața nu ne -a pus niciodată pe același metru pătrat.

Ăsta e genul de om. Am avut câte un astfel de bărbat in toate momentele vieții. Și in adolescență și la maturitate. Și in clipe bune și in clipe de deznădejde. Mereu câte un ‘el’ de la care așteptam să se îndrăgostească. Să clacheze. Să ne facem declarații și planuri irealizabile. Cu toți am ajuns la punctul de extaz și disperare. Știam întotdeauna că după tot incendiul de trăiri, voi scuipa pe tot ce a fost și voi disparea. Voi disparea pe alte drumuri, după alte iluzii.

Și-am dat de el...
Acum un an.
Și nu mi-a spus niciodată nimic bun. Nimic frumos. Nimic care să îi divulge ceva uman.
Doar a venit , doar a plecat.
Din când in când. Pe fugă.
Un an in care am trăit povesti cu alți oameni, visând la clipele când voi fi lângă el.
Vedeți voi. Eu pentru asta traiesc. Pentru cei de la care pot să mă perfecționez in Detașare și indiferență. Pentru cei care reușesc să tacă. Pentru cei care reușesc să mă învețe să tac. Pentru ăștia atât de reci, indiferent de anotimp. Ăștia care au o familie și și-o protejează. Cu prețul libertății de exprimare și poate chiar cu prețul Fericirii ( de moment, sau de durată)



duminică, 23 septembrie 2018

Nu tânjesc...


Nu tânjesc după copilărie. Nici după adolescenţă. Nici măcar după momentele bune din acele etape.
Nu tânjesc după trecut, fiindcă îl ştiu pe de rost. L-am scris, l-am citit, l-am recitit, m-am plâns de el, m-am îngrozit, iar la final, m-am resemnat. Cât de important este să inveti să trăieşti cu ceea ce nu mai poti schimba!

Nu tânjesc după nimic. Nici măcar după oamenii fără de care credeam că nu o să pot să trăiesc. Şi doamne! Doamne cum mă cuprindea disperarea în unele nopţi...când mi-era imposibil să îi am. Acum îmi sunt la o aruncătură de băţ şi le închid telefoanele în nas...

Nu tânjesc după nimic.
Mi-am recitit niste scrieri de acum 8 ani. Multe la număr. Sufeream groaznic. Iubeam groaznic. Halucinam groaznic. Citeam scrieri despre evenimente  care nu au avut loc. Nu atunci când le-am scris, ci cu ani buni după aceea. La început a fost cuvântul.... probabil de asta

Dar azi...azi sunt bine.
Aşa cum e, sunt mai bine.
Fără un viitor cert, cu un trecut plin şi un prezent care chiar dacă nu mă face să sar în sus de bucurie, măcar mă face să merg cu privirea în faţă, îmbrăcată office, respectată şi dorită de oameni după care nu (mai) tânjesc.

marți, 3 iulie 2018

şefu.

După mine, potopul.
Şi totuşi, au mai rămas câţiva oameni care au supravieţuit furtunilor iscate de mine în trecut. Şi totuşi unii s-au întors zâmbindu-mi şi mă trezesc ca din senin că îi spun -neaţa şefu- unuia din cei care ar avea tot dreptul să mă calce în picioare ( la propriu, la figurat, nu contează)

Se comportă exemplar. Se abţine cu tenacitate. Se înfrânează cu tact.
Îl vreau tocmai pentru că nu mă (mai) vrea.

.................Ciudată treabă-i viaţa.

vineri, 27 aprilie 2018

-De fiecare dată când te văd, simt că te văd pentru ultima oară.
-E un lucru bun. Facem antrenament pentru acel adio suprem.

vineri, 27 aprilie, 2018
Adio. Suprem.

duminică, 22 aprilie 2018

cum dracu.

Tineri, bătrâni, deştepţi, mai puţin deştepţi, cuminţi, golani, răi, buni, frumoşi sau mai puţin frumoşi, însuraţi sau nu, pe toţi i-am dorit. I-am dorit într-un mod animalic şi obsesiv. Fiecare în parte, mi-a fost cea mai tare poveste al momentului respectiv. Am distrus în ei multe principii. Am bandajat în ei multe principii distruse de altele ca mine. Am clădit şi am dărâmat şi sunt sigură că mulţi ar fi vrut să nu mă fi întâlnit. Nu pentru că aş fi vreo malefică. Ci pentru că i-am lăsat să spere la o poveste...
Povestea a fost. Doar că nu cu happy end.

28 de ani. Nu vârsta lui, nici vârsta mea. Ci diferenţa de vârstă dintre noi.
Cum dracu scoţi din rigiditatea lui, un om care le ştie pe toate? Cum dracu îl faci să te atingă, când totul are iz de pedofilie, cumva.
Cum dracu , când eu sunt atât de fragedă, iar lui i se adâncesc ridurile pe zi ce trece. Şi mai ales, cum dracu nu mă deranjează asta de loc, ba chiar mă excită. incită. omoară. aprinde.

Discuţii interminabile.
O săptămână plină cu el.
Nici nu ştiu cum să mă îmbrac la prima noastră întâlnire...
Nici nu ştiu cum să mă dezbrac dacă va fi cazul.
Nici nu ştiu cum dracu s-a întâmplat. şi mai ales...nici nu ştiu cum să scap de fiu-so care se ţine după mine. La figurat şi la propriu.

luni, 16 aprilie 2018

nu?

Mai vreau să îndrăgesc puţin, câţiva bărbaţi care nu-s ai mei. Mai vreau să mă trezesc cu telefonul în mână, aşteptând mesaje de la dulci iluzii. Mai vreau să mă dezbrac rapid in camere de hotel şi să strângă după păcatele noastre femei bătute de soartă. Mai vreau să mint şi să mă joc. De-a amanta, de -a iubita, de-a ceea ce doar ai visat şi iată că , la vârsta a doua ai reuşit să ai. Mai vreau să mă privească şi să-mi spună că-s încă o copilă şi să mă strângă tare tare în braţe. Mai vreau puţin din toate. Se poate?

duminică, 15 aprilie 2018

Am.

Am trăit, am murit, am reînviat, am iubit, am urât, am ajutat, am încurcat, am sărutat, am scuipat, am căzut, m-am ridicat, am ţipat, am tăcut, am mângâiat, am lovit, am spus nu în loc de da, am spus da în loc de nu, am minţit, am spus drept, am judecat, am aplaudat, am păcătuit, m-am căit şi am păcătuit din nou, am împins, am întins mâini de ajutor, am fost falsă, am fost eu...
Pe toate le-am făcut şi totuşi încă nu am învăţat nimic.

vineri, 23 martie 2018

de ce-uri

Eşti singurul pe care, când închid ochii nu pot să mi-l imaginez. Ştiu că ai ochii verzi, reci, lipsiţi de strălucire. Ştiu că ai buzele moi şi frumos conturate. Ştiu că zâmbeşti frumos. dar rar. Ştiu că ai secrete şi lupte cu tine. Ştiu că nu vei spune niciodată ceva, dacă eu nu voi spune prima dată.
Un mi-e dor, un mi-eşti dragă, un îmi place de tine, cu tine, în tine...
Eşti singurul a cărui privire nu mi-o amintesc. Deşi ne-am văzut de câteva ore..
Oare de ce?

duminică, 11 martie 2018

Starea asta.

Mi-a fost dor. Dor de starea asta. Dor de mine, plină de dor. Dor de stat cu telefonul în mână aşteptând şi aşteptând şi...aşteptând. Dor de mine să caut un om cu privirea. Dor de a iubi un oraş, doar pentru că acel om locuieşte acolo. Dor de tot ce poate oferi un bărbat însurat.
Dorul...
Rezumatul perfect a ceea ce contează cu adevărat.

miercuri, 7 martie 2018

proastă alegere

De-aş putea să dau o a unsprăzecea poruncă, ea ar fi cam aşa : faceţi sex cu orbi, cu şchiopi, cu ciungi, dar să nu vă pună păcatul să faceţi sex cu oameni distruşi psihic. Ăştia-s cei mai periculoşi.

Ăştia ţi-o trag. Uneori doar la nivel psihic. Dacă ai norocul să ţi-o tragă înainte să îi ia paranoia, atunci ce să zic, foarte bine. Dacă nu, ai să rămâi ca mine.
Dezbracată, descărcându-te în faţa unui laptop, în timp ce înjuri în gând şi apeşi obsesiv pe niste taste mizere.

-Mă bucur că ai putut să vii.
-Nu-s în largul meu.
-Fii serios! N-ai incredere?
-Am încredere dar.... nu pot aici. Nu pot.
-Bun. Îmbracă-te şi dispari.

Şi a dispărut. Proastă alegere să îl duc într-o casă care era la două case distanţă de casa lui. Proastă alegere.
pfăejoiwehfewioghiewoghewhfewoufewjjfewoihfewfew şi punct.

marți, 6 martie 2018

Delete.

Acum. Te vreau. Dau send, sparg o casă. Sau măcar o zgudui din temelii. Mai bine mă pun şi dorm. O să îl vreau şi-n alte clipe. Va fi bine şi atunci. 
Delete.

luni, 5 martie 2018

Laşitate..




el-O noapte împreună pe când?
eu-O noapte întreagă?
el-Da. De seara până dimineaţa, cu telefoanele închise.
eu-Nu pot.
el-Te temi?


Ohhh, da! Şi încă cum. N-aş ştii ce să fac cu el. Şi încă nu am abilitatea de a tăcea. De asta de multe ori am încercat să umplu golul cu vorbe. Vorbe pe care mai bine nu le rosteam.
Nu că nu vreau. Nu că nu m-aş bucura să mă prefac că dorm, până adoarme...şi să îmi pun mâna peste el... şi să stau şi să-i declar în gând măcar, tot ce simt, ce cred şi ce vreau.
Nu că nu mi-ar plăcea să deschid ochii şi să fie acolo...
Nu că nu aş vrea să văd dacă îşi dă jos verigheta, pentru noaptea aceea. Căci pentru restul clipelor în care ne-am futut, nu a făcut-o. Şi nici nu m-a deranjat. Cred. Sper . Cine ştie.......

eu-Nu am timp. 
el-Te rog.
eu-Nu e bine cum e? De ce schimbi planul?
el-E bine. E perfect. Pentru mine. Dar pentru tine? 
eu-Nu te gândi la mine. Mă multumesc cu puţin.
el-Meriţi mai mult.
eu-Dacă meritam mai mult, îmi spuneai asta din prima zi când ti-am zis că ştiu cine eşti, ce faci, unde şi cu cine trăieşti şi vreau să-mi fi păcat. 
el-N-ai spus aşa, atunci. Ai spus că vrei să mă fuţi o dată şi gata. Deci? O noapte pe când?
eu-Niciodată.
el- Laşo. 

vineri, 2 martie 2018

Drumul spre păcate



el-Ce faci?

Am ştiut că ceva nu e în regulă. În şase luni, niciodată nu mi-a scris la ora 23. De fapt, niciodată nu mi-a scris mai târziu de ora 16. De fapt nu prea ne-am scris. Decât chestii importante cu locaţia şi ziua în care vom face sex. 
Am sărit din pat şi m-am îmbrăcat în grabă. Ştiam că nu e un simplu mesaj. Că vrea să fiu a lui, că nu m-a mai simţit de două luni, că nu mai poate şi nu mai rezistă. Ştiam! Ştiam de fiecare dacă când mă învârteam în pat, de ciudă că e cu ea în pat. Dar mă consolam cu gândul că poate dorm separat. Că poate nu a futut-o , că poate mă aşteaptă, că poate nici nu prea o sărută ...că poate e acolo doar pentru cei doi copii...şi afacerile ce îi ţin impreună. E mai uşor să adormi aşa, decât cu alte gânduri.

eu-În pat...s-a întâmplat ceva?
el-Da.
eu-Spune
el-Nu mai pot.
eu-Poţi să pleci la ora asta?
el-Pot.
eu-Vino.

Şi a venit. Cu o ciocolată probabil -furată- de acasă. Cu dorinţa în privire, cu tatuajul de pe spate, pe care l-am sărutat şi mângaiat minute în şir. Era aici. În casa mea. În patul meu. În faţa ochilor. Şi nu mă mai săturam să îl simt. Şi mi-era greu...şi apăsător, să mă abţin de la gesturi ce poate ar fi trădat nevoia mea de el.... I-aş fi spus multe... dar mi-am înghiţit cuvintele. Doar l-am lăsat să intre şi să se descarce, să se îmbrace şi să plece. Să plece acolo unde ea a uitat ce bărbat minunat este! Unde ea....
La naiba! N-am să mai vorbesc de ea. Poate într-o zi ...voi fi şi eu o -ea-. Fără ca eu să am vreo vină.

Mă sperie mesajele. Sunt drumul spre păcate.

New message
-Simt că simţi şi apreciez că eşti puternică. Rămâi la fel.

duminică, 7 ianuarie 2018

Vechea poveste

Probabil că nu am să îl cunosc niciodată, pentru că nu există.
Bărbatul acela care să facă dragoste cu mine în pat şi sex nebun în baie. Care să mă tragă de păr cu aceleaşi mâini cu care îmi face mâncare. Bărbatul acela care să mă facă să mă simt cea mai mare curvă şi să îmi placă, sau care să mă facă să mă simt ca o sfântă şi să îmi placă şi asta.
Bărbatul pentru care să mă pun în genunchi şi acolo în genunchi să mă simt invincibilă. Bărbatul acela care să văd că e dorit de toate şi să-i mulţumesc din priviri că m-a ales pe mine. 

Nu există acest bărbat care să mă facă să mă simt şi femeie şi copilă şi curvă şi mironosiţă şi blestem şi binecuvântare. 

Iar dacă există, cu siguranţa nu am să îl observ. am să fiu cu nasul prea pe sus, căutând din priviri bărbaţii perfecţi ai altor femei. 
Vechea poveste.

sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Lupta cuiva...

Dacă nu ai fost vreodată lupta cuiva, atunci nu ştii ce inseamnă să fii iubită. Dacă nu ai umblat zile şi nopţi prin mintea şi venele lui, atunci nu ai contat nimic pentru nimeni. Dacă te-ai lăsat câştigată din prima, atunci ai fost doar o altă fraieră bifată pe o listă neimportantă. Dacă nu şi-a sucit gâtul după tine, după ce s-a resemnat că niciodată nu o să poată să te facă a lui...în timp ce ţinea de mână pe femeia căreia îi jura iubire...atunci n-ai să înţelegi aceste vorbe.

E fain să fii lupta cuiva. Şi mai ales, e fain să fii lupta aceea pe care a pierdut-o. Lupta care niciodată nu se va transforma în trofeu. Pentru că tu ştii că de trofee te bucuri o vreme, după care le uiţi pe un raft şi aia e. Dar luptele necâştigate, rămân acolo în sufletul puternic al bărbatului pe care ai să îl iubeşti veşnic. Iar iubirea poate să fie veşnică doar dacă nu îi dai viaţă. În lipsa vieţii, moartea nu există. 

Şi ai să rămâi intotdeauna cea pe care o visează. Speranţa că minuni există. Ai să îi faci realitatea suportabilă şi insuportabilă doar prin simplu fapt că EXIŞTI ....dar nu pentru el. 

Dacă nu ai fost niciodată lupta cuiva...nu eşti femeie. Eşti o tentativă.

miercuri, 3 ianuarie 2018

Futut.

Să păstrezi un om e greu? Asta crezi tu? Pe dracu! Atâta psihologie fină, atâtea creiere slabe, atâtea tertipuri la îmdemână, atâtea chestii prin care poţi să îl faci să stea, să plece, să revină, să orice. Când afli cum funcţionează toate astea, ai senzaţia că l-ai prins pe Dumnezeu de ambele picioare.
Îmi amintesc vag cum a fost cu primul, cum a fost cu al doilea, cum a fost cu al zecelea. Şi nu mă refer la futut fizic , ci la futut psihic. La-nceput e fain. Te uiti in oglindă şi îţi spui : eşti bună. Şi mesajele curg şi oamenii devin dependenţi de ceea ce le dai, deşi nu le dai nimic. Azi unul, maine altul. Şi-apoi, vine o zi când te saturi. Rareori mai intalnesti un om care să iti fută sistemul, creierul, gândirea, tot. Şi-ai vrea. Tânjeşti după momentele în care te copleşeau emoţiile, îţi rodeai unghiile în asteptarea unui mesaj. Aveai pentru CE şi pentru CINE să te trezeşti dimineaţa. Aveai la cine şi de ce să te gândeşti noaptea.

E-aşa uşor cu oamenii. Nu neaparat să te joci cu ei. Ci să transformi totul intr-o joacă. E-aşa uşor, că după ce prinzi experienţă şi câştigi şi câştigi.... ai da toate victoriile pe o înfrângere. Să îl intalnesti pe ăla care să-ţi dejoace toate mişcările. Ăla care să te facă să regreţi că l-ai cunoscut. Ăla pentru care să mergi până în pânzele albe...şi el să nu fie. Ăla bă, care să te facă să simti că TRĂIEŞTI.

Să păstrezi un om nu e greu. Mai greu e când trebuie să îi spui să plece, pe bune... pentru că nu mai ai nevoie de el. Iar el cu sufletul şi psihicul futut , să te urască pentru cât de nedrept ai jucat.