miercuri, 16 ianuarie 2019

încă puțin

Ale mele povesti nu-s simple. Ale mele povesti sunt frumoase și grele. Precum viața. Sunt ceea ce nu oricine are ocazia să trăiască. Sunt aducătoare de lacrimi neplânse și zâmbete nevăzute vreodată. Sunt povesti ce mă țin în colivie și cât mă bucur când uneori, mai pot să văd și eu cerul...
Ale mele povesti nu au happy end. Și nici nu ar fi indicat să aibă. Ale mele povesti încep cu a fost o dată, pe urma a mai fost o dată, pana intr-o zi când nu a mai fost și nimeni nu mai știe cum a trăit lumea pana la adânci bătrâneți.

Nu au trecut cele 6 zile.
Am fost informata ca trebuie să fie mâine.
Locul mi-l va spune atunci.

Ale mele povesti sunt cu două rânduri de haine. Un rând de haine pe mine si unul pe bancheta din spate.
De la cizme lungi cu toc  cui și ciorapi fini, la blugi ,hanorac și bocanci.
Cine nu reușește să joace rolul, ghici ce? Stă și se uită la filme siropoase pe Netflix.
N-am mai văzut un film de secole.

Ale mele povesti...

marți, 15 ianuarie 2019

detalii.

Doar că pe negru. Cu oja roșie. Cu buzele la fel. Cu bucurie. Cu pasiune. Cu drag. Cu dor. Cu nerăbdare. Cu încredere. Cu ochii larg deschisi. Cu brațele mișcându-se deloc haotic. Cu trupul fin. Cu săruturi nedate nimănui. Cu pizda neatinsă de luni de zile de către nimeni Inafara de mine cu gândul la el. Cu cercei discreți. Cu tocuri cui. Cu inima vindecată. Cu mintea limpede. Cu parfumul propriei mele pieli și nimic mai mult.

Ce-a fost greu a trecut. :)
Așteptarea a fost , vorba unor versuri “ca praful de pușcă în două cu miere, dulce-amară”...

:)

Cumva....

....mi-au plăcut întotdeauna poveștile despre camasa lui.
Despre cum dorul te ia și te indrepti spre dulap mirosind-o, mirosindu-l.
Despre cum o iei pe tine, îi lași nasturii descheiați și începi să te mângâi ca și cum ar fi acolo..
Despre cum e speranța ta din zilele proaste și micul tău secret din zilele bune.
Despre cum  ți-a lăsat-o după o noapte plină de păcate și de atunci, ori de câte ori ți-e dor dor tare dor, o îmbraci imaginându-ți cum te dezbracă.

Eu nu am avut șansa asta.
Eu am doar un tricou, primit fugitiv peste geamul mașinii intr-o zi de Iunie. Și atât.

Dar asta nu mă împiedică să nu fac aceleași lucruri ca și fata de mai sus, care a avut norocul unei cămăși...


luni, 14 ianuarie 2019

Genetic.

Avea bunica mea o vorbă, înainte de a muri bunicul ( singurul bărbat care nu m-a dezamăgit niciodată). Pe holurile spitalului, vorbea ore in sir cu o doamnă a cărui soț avea aceeași boală necruțătoare.
-Vezi tu, cel mai bine îi înțelegem pe cei ce au aceleași dureri ca ale noastre. Doar ei ne pot da un imbold să nu renunțăm, sau să trăim măcar cu gândul că nu suntem singuri sau singurii.

Bineînțeles că nu a spus-o așa poetic, deși a fost o femeie care nu a trecut prin viață cu mâinile incrucisate. A luptat. Cred ca e ceva genetic in familia mea, treaba asta cu luptele continue.

Și m-am gândit azi, că totuși e atât de greu să fii cum alegi să fii. Eu am știut de la început, când am decis să îmi trăiesc viața singură, că voi da la fiecare pas de oameni cărora cineva le pune dimineața in cafea speranță. Și iubire. Și tot ce-i mai bun.

Nu am întâlnit pana acum pe nimeni ca și mine. Pe nimeni care să nu dorească afecțiunea cuiva. Nu am întâlnit nicio femeie cu care să am aceleași păreri vizavi de viața in doi.

Toată lumea fuge de singurătate. Toată lumea intră in relații. Unele din ele nu merg, dar totuși le resuscitează cu fiecare poza încărcată pe rețelele de socializare. Par Fericiți. Dar oare de câte ori in viața, chiar suntem așa cum părem a fi?

Bunica s-a căsătorit din interes. Și din obligație. Dar totuși a fost o femeie inteligentă, care a priceput timpuriu că mai rău decât a-ți auzi inima cum plânge, e atunci când îți auzi stomacul cum chiorăie.

Poate că ar trebui să mai trec pe la ea din când in când. Ar părea că e singura femeie care a dorit să fie ca mine. Liberă. Doar că nu s-a născut la vremea potrivită.


duminică, 13 ianuarie 2019

6 zile...

Am început să îndrăgesc lupii în momentul în care l-am întâlnit pe el. Dulcele meu păcat, cu soție și copii. Dulcele meu din amara mea existență.
L-am asemănat mereu cu un lup, fiindcă de la el am învățat ce înseamnă strategie, ce înseamnă uniune, ce înseamnă respect și mai ales, ce înseamnă calm.
A fost întotdeauna rece și blând când ochii lui îmi întâlneau ochii.
Mi-am dorit să îl revad și precum acestui animal iubit de prea putini și alungat de aproape toți, și-a făcut apariția. Iar un lup nu apare niciodată cu întrebări de genu “hei , ce mai faci? “ Când apare, are ceva de comunicat.

Poate că a venit vremea să îi arăt că întotdeauna, cuvintele lui ( puține dar apăsate) au cântărit pentru mine cât enciclopedii întregi.
Poate că ar trebui să mă prezint la locul și ora stabilită, mai frumoasă ca oricând. Fără înfruntarea care m-a însoțit de fiecare dată, fără agitația din mine care mă făcea mereu să fac gesturi prea rapide și prea tăioase. Poate că, după atâtea luni în care am evitat să îl văd, ar trebui să îmi pun pantofii cu toc, să-mi strâng cureaua peste talia subțire, să îmi las părul in bucle lejere pe spate, să mă parfumez discret spre deloc, să îmi pun roșu intens pe buze și să mă prezint așa cum sunt acum: împăcată cu mine.

6 zile.
Sunt nerăbdătoare ca un copil care urmează să primească ciocolata preferată!

sâmbătă, 12 ianuarie 2019

Ți-am spus...

In scurta mea călătorie printre “șmecheri” am învățat că oricine iubește pericolul, atâta timp cât pericolul nu există.
Zâmbeam de fiecare dată când mi se povestea despre droguri, bătăi, strategii, trădări. Erau povesti spuse de baieti in corp de bărbat. De copii care nu aveau altceva mai interesant de spus despre ei sau despre altii. Genul acela care ar face orice pentru tine, ar trece șapte munți și șapte mări, dar totuși, dacă plouă puțin nu ar veni să te vadă să nu li se ude gleznele.

Bine, cel despre care vreau să vă vorbesc, nu era tocmai așa. Era băiat muncitor, care trăgea câte o liniuță in fiecare dimineață. Nu condamn oamenii care nu pot trece prin viața asta lucizi. Se mai întâmplă. Era un băiat curios, iar curiozitatea nu e specifică proștilor. Deci nu era prost.
Greseala lui cea mai mare, a fost că a căutat răspunsul corect la oamenii gresiți.

-intr-o zi...tu îmi vei scrie o scrisoare
i-am spus in una din conversațiile noastre de acum câteva luni.
-eu? Fii serioasă! De ce as face asta, când pot scrie mesaj, mail, orice. Nici nu mai știu dacă știu să scriu.
-vei învăța. Și când o vei scrie, te vei bucura că faci asta. Roagă-te doar să imi pese să o citesc.
-esti prietena mea bună...Deși nu o sa îți scriu nicio scrisoare vreodată, dacă cumva va fi să se întâmple, o vei citi.

Lunile au trecut. Ultima dată când am vorbit îmi spunea ca ar dori să ne vedem să ne plimbăm prin oraș. Așa, de nebuni. Era drogat.

Primesc mesaj ieri, de pe numărul lui

“Bună. Vrea fratele meu adresa ta completă. A ajuns in țară și l-au băgat la pușcărie după două zile. Te-a sunat, dar nu răspunzi. E un nr de fix. Dorește să îți scrie o scrisoare”

Știu că nu e bine să ne bucurăm de răul celorlalți. Nici măcar din motive banale, cum ar fi scrierea unei scrisori. Dar totuși. Zâmbesc chiar și acum când scriu.
Viața ne mai distruge uneori, doar ca să ne dăm seama din ce suntem făcuți.
Iar el e un băiat puternic, care va trebui să învețe multe la tinerețe, dar să conștientizeze că doar la bătrânețe le va și înțelege.

Și cum spuneam...
Oricine flirtează cu pericolul, atâta timp cât el nu există.

Memorează asta

Să nu ai încredere în cuvintele unei femei cu inima frântă.
Să nu pui la îndoială tot ce spune, dar nici să nu crezi tot ce șoptește.

:)


joi, 10 ianuarie 2019

Bibelou

Ne întrebăm de multe ori ce se întâmplă cu un om după ce moare și de prea putine ori ce se întâmplă cu el cât timp trăiește. Amuzant, nu? Cum ne lăsăm furați de ceea ce va fi și suntem mereu prea neatenți cu ceea ce este deja. Descoperim depresia vecinei de la 3, abia după ce vedem că zile in sir nu a mai scos la ușă sacul menajer, despistăm drama din spatele zâmbetului colegei de muncă sau de scoala abia după ce nu îi mai vedem ochii triști ce spuneau totul, descoperim multe și mărunte abia după ce evenimente tragice ( care poate puteau fi amânate dacă nu împiedicate) se întâmplă.

Aparentele sunt fragile și totuși le trântim de toți pereții. Probabil de asta nu mai găsești bibelouri în casele oamenilor. Necesită grijă, atentie, precauție, sensibilitate. Avem în noi toate astea, doar că prea bine ascunse după Scutul indiferenței.

Aveți grijă de oamenii din jurul vostru. așa cum vă umpleți de mândrie când aduceți un zâmbet unui necunoscut, ar trebui să va umpleți și de Rușine când treceti nepăsători pe lângă semnele vizibile din viața ruinată a celor alături de care respirați același oxigen.

miercuri, 9 ianuarie 2019

Adaptare.

  Cred că atunci când o femeie eșuează în a fi o bună iubită pentru o serie de bărbați, devine curvă. Asta e ultima cale înspre a fi totuși ceva. Are eticheta ei, care poate o deranjează la început, dar când o conștientizează și o acceptă, parcă totul are un alt sens.
  Nu încercați să schimbați o astfel de femeie. Nu îi puneți perna sau ceva moale sub genunchi când o suge cu patos, fiindcă s-ar putea să nu observe gestul drăguț ci să îi subestimați grav eticheta pe care in sfârșit și-a însușit-o.
  i-a rămas doar atât. Să fie perfectă la ceva. De ce să nu ne bucurăm de oameni așa cum sunt? Să gustăm din fiecare produs ce ni se pune in fața noastră, să îi adulmecăm aromele, să îi simțim savoarea și gustul unic și să mergem mai departe. Fără a calcula caloriile. Fără a ne speria de acele E-uri care oricum, habar nu avem ce înseamnă, nici dacă am fi absolvit ingineria alimentară.

Oamenii eșuează. Dar totuși reușesc întotdeauna să fie buni la ce nici nu se așteaptă sau la ce au exclamat “ce? Eu? Niciodată!”

Ha ha.
Viata nu e imprevizibilă. Ne adaptăm noi cam greuț.

Ultimele consecințe

Nu am avut niciodată prietene bune cu care să-mi hotărăsc deciziile sau să îmi număr iubiții. Doar companie ocazională, pentru golit pahare, in momentele in care mă săturasem să beau singură ca o alcoolică.

Femeile întotdeauna m-au privit cu teamă și admirație. Eram mereu sfatuitoarea care nu avea nevoie de sfaturi. Întotdeauna pregătită cu răspunsuri pentru marile dileme ale vieții. Mi-a crescut inima de fiecare dată când am pus umărul la consolidarea unei relații pentru vreo femeie din viața mea, sau la ruinarea unei relații, la cererea altor femei din viața mea.

M-am priceput să învârt situațiile și să le aduc (aproape pe tavă și cu un minim efort din partea celor ascultătoare) bărbații pe care doar în vis credeau că o să îi poată avea.

Am avut mereu o afinitate vizavi de treaba asta, poate pentru că pentru mine nu a fost nimeni acolo când disperarea de a cuceri un bărbat m-a încercat 4 ani. Nu a fost nimeni să mă învețe, așa ca munca a fost grea, dar nu inutilă.

Nu am avut prietene, am avut paciente. Nu degeaba se zice că suntem fini psihologi in viețile altora, dar pacienți muribunzi in propria noastră viață.

In fine.
Ideea e următoarea.
Detest femeile disperate după o relatie, sau și mai rau după o căsătorie.
Pe astea nu le ajut.
Ele iubesc doar ideea de a iubi.
In schimb le ador pe cele cu fixații și obsesii pentru un barbat anume. Pentru “acel bărbat” .
Însă niciodată nu duc o luptă pentru dragoste, pana la ultimele consecințe. Fiindcă știu din experiență, că in astfel de cazuri, pierde toată lumea.


marți, 8 ianuarie 2019

puțin din fiecare

 
    Adevarul este că niciodată nu e timpul potrivit și niciodată nu suntem suficient de pregătiti. Așa că, hai să învățam din mers și să prindem subtilitatea problemei încercând asiduu dar natural  să găsim soluția.

Să facem azi tot ceea ce vrem, cu ceea ce avem la îndemână. Pana la urmă, un bucătar priceput nu e acela care are toți algoritmii rețetei și toate Ingredientele. E acela care nu știe pașii, căruia poate îi lipsește ingredientul de bază, dar cu toate asta face o mâncare nemaipomenit de gustoasă. Puțină imaginație și puțină intuiție. Despre asta cred că e vorba.

luni, 7 ianuarie 2019

iarna aceea

*Poate că cei curajoși cuceresc lumea, însă cei rezervați supraviețuiesc”
Și e ciudat cum m-am apropiat de tine, cu mâinile reci, privirea curioasă și atitudine curajoasă. Și nu am dat drumul mâinii tale din mâna mea până când nu mi-ai încălzit puțin sufletul peste care căzuse prima ninsoare din iarna aceea.
M-am retras, scuzându-mă dar totuși lăsându-ți o Portiță deschisă spre mine. Am plecat cu timiditate, ca și cum as fii știut că știi ce gândesc. Făcusem sex cu tine cu mult înainte de a te întâlni. Păcatul era comis in gand și aștepta doar materializarea lui.

Te-am lăsat să faci următorul pas și ai driblat ca un jucător profesionist. M-ai cucerit cu vorbe putine dar de impact și clipe in care, deși sunt de neîmblânzit, eram blândă.

Între curaj și rezervă, mă mai cuibăresc uneori la pieptul tău.
Mi-e dor azi.

soldat.

Iubesc zilele de luni, din simplul motiv că toată lumea le urăște. Mereu am avut o atracție către tot ce altora provoacă dezgust. Am vorbit cu oameni cu care nimeni nu vorbește, am stat la aceeași masa cu oameni pe care toată lumea îi evită și am petrecut cele mai faine nopți cu oameni pe care alți oameni îi vedeau malefici, răi, perfizi.
Am sărutat buze pe care nimeni nu dorea sau nu îndrăznea să le sărute și am cuprins persoane pe care toată lumea le împingea.
Am împărțit ce aveam cu cei ce au pierdut tot la un moment dat și am zis mereu că dacă vreusesc pentru o secundă să scot la lumină ceva bun intr-un om, atunci am câștigat mult.

Am trăit în iad și acolo am învățat multe. In primul rând să nu îmi fie frică de nimic, cu atât mai puțin de oameni. De aceea mi-era viața plină de diverse chipuri ce purtau cu ele destine funeste.

Iubesc ziua asta de luni. Îmi amintește de tot ce-a fost gri și de faptul că mi-a spus cineva cândva, că sunt precum o prințesă din povesti, tare ca un soldat.

duminică, 6 ianuarie 2019

adevăr.

Nu vrem sinceritate. Nu am putea să îi facem față. Adevarul e întotdeauna înțepător și nu oricine suportă să i se  facă operații  pe cord deschis.
Am fost mereu pedepsită pentru sinceritate.
Încă de prin clasa a zecea, când i-am spus dirigintei că nu îmi place matematica și niciodată nu o să învăț cu drag acea materie.
Pe urmă, prin clasa a 12 a , când i am spus colegei de bancă că e o proastă dacă se va căsători cu cel ce nu a ratat să se dea la mine in timp ce eram toți trei la un ceai. S a convins cu timpul că, comportamentul din trecut e un bun prezicător pentru comportamentul din viitor. Au divorțat de curând.
Am fost pedepsită și când am spus cinstit “da dom’le, am mers prea tare, nu am centura și pe lângă toate, dacă îmi dați să suflu in etilotest s ar putea să Rămâneți surprins” și mi-a dat să suflu. Și a rămas surprins iar eu cu permisul suspendat. Uneori îmi place să pierd, dar măcar să mă aplaud pentru sinceritate și să rămân o povestioară amuzantă sau de necrezut in mintea celor ce mă întâlnesc.

Am fost pedepsită pentru multe. Poate pentru că nu am suportat niciodată să le zâmbesc fals celor pe care nu i am agreat. Și nici să mint că mâncarea era bună, când nu avea niciun gust. Și nici să ma prefac că sexul e Ok, sau să mimez futute de orgasme doar să îl fac pe bou să se creadă taur.
Nu vrem sinceritate. Vrem minciuni atent țesute, care să ne hrănească sinele egoist. Rareori am întâlnit oameni care să îmi mulțumească pentru latura mea neprefăcută. Și rareori au rămas prin preajma mea, oamenii cu care am fost acidă , sarcastică, ironică, sinceră. Intr-un cuvânt : eu.

Cam asta e treaba. Dacă ți-e frică de singurătate, atunci pupă-i in cur pe toți și fii atent să nu-ți rămână fărâme de falsitate pe la colțurile gurii. Dacă dorești oameni putini dar de calitate, spune ce gandesti, chiar dacă nu vei părea întotdeauna elegant. Cei ce au aceleași valori precum ale tale, te vor aprecia. Poate nu pe moment , dar o vor face intr un final. Restul...Să rămână in lumea lor mică și mincinoasă!

Neața.



Suntem pedepsiți să ne gândim de unii singuri, la amintiri create în doi.

sâmbătă, 5 ianuarie 2019

Ascunși.

La lumina zilei, trăim doar banalitățile. Avem curajul de a fi mediocrii și atât. In simțire, in gândire și-n fapte.

Departe de ochii tuturor, ascundem cele mai fierbinți sau din contră cele mai reci secrete. Ascundem tot ce ne face prea triști sau prea fericiți. Ascundem cele mai bune povești, ascundem cele mai proaste povesti. Ascundem urme de mușcături după o noapte de gemete și urme de lovituri după o noapte de plâns. Ascundem ceea ce suntem, pentru că încercăm să ne păzim spatele. Și stăm mereu în gardă să nu ni se fure dreptul la fericire sau, pentru cei ce doar atât au, dreptul la nefericire.

Ascundem atât de multe și atât de bine, încât dacă am avea curajul să arătăm toți deodată cum suntem cu adevărat, ce rai și iad ar fi întreg pământul.

Suntem niște bieți copii ce mănâncă pe ascuns. Sau niște bieți adolescenți ce fumează fugitiv câte o Țigară când mama iese din cameră. Suntem tot ceea ce ascundem. Suntem tot ceea ce ne rușinează sau ne face să roșim.

In rest, suntem oameni banali.

vineri, 4 ianuarie 2019

Clar.

A scris cândva un cititor de-al meu: “nu poți să reușești, când esti setat pe autodistrugere”. Am zambit amar și am trecut mai departe, nedând importanță atunci.
A trecut mai bine de un an de la înțeleptul comentariu și iată că pornesc spre 2019 cu gândul de a rezolva problema.
Cine zicea că pe om îl poti feri de orice înafară de el însuși, mare dreptate avea. Și cine a zis că dacă te-ai săturat să o iei mereu de la zero, ar trebui să încetezi să mai renunți, iarăși avea ceva dumnezeiesc in spusele lui.

Am tratat mereu puterea de a repara psihicul, cu superficialitate. Însă credeam cu tărie că distrugerea lui e posibilă. Ciudat. Să crezi că un lucru se poate rupe, dar să nu crezi că se mai poate lipi, e periculos. Mai ales dacă acest “lucru” face referire la cel ce trebuie să ne fie aliat. Psihicul.

Dacă ne rupem un picior, dăm fuga la medic. Dacă in schimb se fisurează ceva acolo înăuntrul nostru, zicem că așa a fost să fie. Sau că nu exista service adecvat pentru reparații de astea profunde. Și la fel ca rănile exterioare, cele interioare și netratate la timp, te fac să porți cu tine un handicap care putea fi evitat.

Că te distrug altii, nu e așa mare bai. De fapt este. Dar știi ca nu a ținut exclusiv de tine. Dar când te autosabotezi, când tai furtunul de la lichidul de frână și pe urma accelerezi ca un maniac prin curbele vieții... aia e bătaie de joc. Te calci in picioare cu tocuri cui.


joi, 3 ianuarie 2019

Amanta oamenilor Fericiți

In calitate de amantă, de-a lungul vremii am dorit un singur lucru: fericirea celor cu care împărțeam ocazional așternuturi străine. Da. Da. Să știu că pleacă de la bine și totuși vin spre mine.
Nu mi-au plăcut oamenii nefericiți. Pentru că oamenii nefericiți în relațiile lor s-ar agăța și de-un rahat ca să uite eșecul.
Iar eu nu am dorit să fiu Rivanolul nimănui. Nu am dorit să stau peste mizeria și infecțiile create de altele. 
Eu am dorit să îndrăgesc oameni întregi , liniștiti și împăcati. Care să facă sex cu mine nu pentru a-și răzbuna insecuritatea sau dezamăgirea. Care să mă strângă la piept cu drag. Nu cu gândul “ să vadă proasta aia că am pe cine. Ca pot și fără ea. “
Am urmărit din umbră femeile din viața amanților mei. Iar acolo unde dădeam de una nefericită, încercam să aduc pacea. Să îl fac să o respecte mai mult. Să fie mai atent și să o imbratiseze mai cu drag după ce ne luăm la revedere.

Știu. Nu am fost o amantă tipică. Ci mai degrabă un terapeut. Și știusem că mi-am făcut treaba in momentul în care apelurile erau tot mai putine, iar pozele cu ei doi pe rețelele de socializare, tot mai multe.

Niciodată nu m-am mâhnit mai tare decât când am auzit “o să divortez” 
Înseamnă ca dădusem greș. 

Iubesc oamenii Fericiți și loiali. Care duc o viața bună și au o familie frumoasă, dar totuși își permit uneori mici escapade deloc semnificative. Cei ce găsesc echilibrul între viața de familie și cea de celibatar. Cei ce nu își părăsesc familia, cei ce își apără partenera și “puii”...pe ăștia o să îi respect până la sfârșitul zilelor mele. 


Am fost amanta multor bărbați. Și dintre toți, cei care erau Fericiți m-au făcut cea mai fericită.

Cea mai...

Cea mai frumoasă am fost când am plâns. Pentru că atunci, pusesem suflet, iar lacrimile erau dovada sensibilității și plata neatenție. Nu am plans pentru lucruri niciodată. Doar pentru oameni. Am pierdut bani mulți și bunuri dar asta niciodata nu mi-a adus lacrimi. In schimb, când am pierdut oameni ( din viața mea sau vina lor) ...atunci bucăți din mine s-au fisurat precum parbrizul unei mașini intr-un accident frontal. Și nu am mai fost niciodată aceeași.

Cea mai puternică, am fost atunci când eram singură împotriva tuturor și condamnată la detenție cu dreptatea în mână. Atunci când aveam lanțuri la picioare și cătușe la mâini ( la figurat ) dar care mă țineau pe loc ( la propriu ). Am fost captivă mult timp. Ani întregi în care mă plimbam printre oameni care nici până azi nu și-au dat seama prin ce treceam. Sau poate, au fost tocmai orbii, surzii și șchiopii despre care vorbeam ieri. Aceia ce făceau zgomot peste suspinele mele și nu îmi citeau niciodată pe buze, nimic.

Cea mai naivă, am fost in momentul în care am ales să tac, in loc să zbier. Și așa cum lupii își găsesc haita doar dacă știu să urle, eu  nu mi-am găsit-o niciodată pe a mea și am învățat astfel sa mă împrietenesc cu Singurătatea.

Cea mai iubită, m-am simțit când cineva mi-a spus, in loc de “dezbracă-te” , “imbraca-te că e frig”. Alături de el, am trăit 3 ani în care am învățat să “merg” , nu să mă târăsc. A fost cel mai răbdător om pe care l-am cunoscut. Și nu a suferit niciunul când s-a sfârșit, pentru că știusem amandoi că îngerii păzitori stau cât trebuie și pleacă mai departe, să ajute alți oameni aflați pe marginea prăpastiei.

Cea mai bună, la suflet...m-am simțit in ziua în care am putut să privesc în ochii celui ce mi-a făcut cel mai mare rău și să ii zâmbesc cu înțelegere și promisiunea tacită că ce a fost in trecut, va rămâne acolo. Atunci am simțit neputința din inima lui. Și tot atunci, l-am îngenunchiat fără sa intenționez asta. Si toată suferința mea, s a comprimat intr-o secundă și l-am văzut cum cade in proprii lui ochi.

Au fost nenumărate momente, in care m-am simțit Ba în rai, Ba in iad...și am trăit totul profund.
Poate că viața mi-a fost cusută cu ață albă și roșie. Să duc cu mine speranța și păcatul la extrem. Și să traiesc două vieți intr-una singură.

miercuri, 2 ianuarie 2019

mulți.

Mulți șchiopi au încercat de-a lungul vremii să îmi arate cum să alerg. Le-am spus că merg la pas. Că nu mă grăbesc. Că a destul timp și nicio linie de finish.

Mulți orbi, au arătat cu degetul unde să privesc și mi-au explicat ce ar fi indicat să văd. Le-am spus că uneori, cele mai minunate momente, le-am trăit cu ochii închiși.

Mulți surzi m-au intrerupt zgomotos și au vorbit peste suspinele mele. Le-am iertat inconștiență și i-am învățat să-mi citească pe buze un singur cuvânt “nu”

Mulți au fost și putini au rămas. Iar când îi vad împreună, nu mă mai mâhnesc.
M-au înspăimântat o vreme, dar acum știu că ceea ce te înspăimântă , te poate întări și te poate vindeca.

marți, 1 ianuarie 2019

Hei, 2019!

Abia aștept să îl revăd. Nu știu când sau unde, dar știu exact pentru ce. Vreau să îmi confirme că sunt pe drumul cel bun. Nu-i nimeni să facă asta. Era el, dar l-am rugat să stea deoparte și departe.
Nu vreau să îl întâlnesc ca pana acum, pentru sex rapid și coborât in grabă pe scări. Nu vreau să îl vad sau să îl tratez in calitate de amant, ci de mentor, confident, prieten, cum vreți voi să-i spuneți.

Vreau să fie mândru de mine. Să mă privească cu admiratie, nu cu milă. Să pot să îi spun “mulțumesc” când îmi spune că sunt frumoasă și deșteaptă, fără să caut cu privirea puncte imaginare pe tavan. Vreau să înțeleagă că am înțeles multe lucruri.

Doresc să mă pierd în ochii lui de un albastru cenușiu. Ochii lui triști, care au văzut și decăderi și victorii și care știu in câteva clipe dacă un om e împăcat cu sine sau duce încă lupte și războaie.

Vreau să îi mulțumesc că mi-a fost victimă. Sau că a lăsat impresia că-mi joacă jocul. Că a știut când să fie vehement și apăsător de sincer, dar de asemenea a știut și când să fie ca fulgii unei păpădii spre care a suflat un copil obraznic și răuvoitor.

Știți melodia aceea? “Să lași loc de *va urma*” ? O știu și eu, dar nu am inteles-o până de curând.
El a lăsat mereu loc de va urma. De fiecare data când eu am spus “niciodată”.

Abia aștept să îl revăd. Și să îl las sa mă privească așa cum eram eu demult tare. In vremurile in care cea mai cumplită lovitura era aia la genunchi, când cădeam din neatenție.
El m-a văzut chiar și așa, fără vreo permisiune. Dar altul e farmecul când faci totul conștient.