Uneori.

Uneori, despre unii oameni nu am nimic de spus. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot.. Deschid laptopul și rămân cu pagina nescrisă, cu sentimentele nedeslușite și cu sufletul plin de-un mare gol. Sunt oameni pentru care nu s-au inventat cuvintele potrivite. Acei oameni care vin fugitiv, nu lasă nimic dar îți iau totul și nu mai auzi de ei niciodată. 

Poate vei fi ultima poveste de acest fel și-apoi...mă voi opri. Te voi lăsa să mă iubești o vreme, din când in când. Pe urmă vom face așa cum am promis. Când nu te voi mai chema, vei știi că cineva mă ține de mână, că ies cu el în lume așa cum cu tine nu am putut, că îl voi duce acolo unde am copilărit și ii voi face un copil frumos, gândindu-mă la tine.( Și la tine)
Tu probabil in ziua nunții mele, vei fi la nunta fiicei tale. Puțin mai cărunt decât esti acum, cu ridurile mai adânci și cu amintirea mea mai vie ca niciodată. Vei știi că-s fericită și te vei bucura.  Și-atunci vom înțelege amândoi că ce-am avut noi a fost perfect. Și-atunci vei știi cu certitudine...că nu îmi pare rău că nu esti mai tânăr, ci că esti fix ce trebuie pentru ceea ce am dorit să trăiesc lângă tine.
-Și dacă mă seduci? Cum o să procedez?

Înghit in gol.
Tac.

Azi noapte, după o zi ploioasă, mi-ai spus că aștepți curcubeul.
Am râs. Și-apoi am inteles că îți eram curcubeul...

#sănumăuiți

Omul meu

Am omul meu pe care-l caut când sunt beată, am omul meu pe care îl caut când sunt liniștită. Am omul pe care îl caut să mă țină in brațe după ce altul mi-a tras-o și omul pe care-l caut știind că va pleca după ce mi-o trage. Am omul pe care-l caut când totul se dărâmă și omul pe care-l sun să vină când totul este bine. Dar mai ales, am omul pe care-l caut când e lună plină.

Am un tricoul de la el.
Un tricou pe care îl voi purta când mă voi fute cu altul.
Am oameni și oameni. Toți îmi sunt speciali! Toți îmi sunt perfecti pentru fiecare moment.

Și totuși...se apropie timpul să caut un singur om pentru toate momentele. Știu că există. Și mai știu că va fi cum altii nu au fost: rezistenți la nepăsarea mea.

Semafor.

Vreau să scriu despre asta, ca să pot să recitesc în vremuri în care voi uita cum e să simți ceva. Vreau să citesc asta cu un pahar de vin pe noptieră...îmbrăcată doar cu un zâmbet fals și să îmi dau seama ce norocoasă am fost cândva.
Deci...
Să îmi aduc aminte că oamenii-s frumoși. Că misterul e cea mai profundă trăire. Că iubirea și indragosteala nu e totuna ( prima nu o trăiesc mulți, dar tot a doua rămâne preferata mea) . Să îmi amintesc că am avut Ingredientele perfecte pentru o poveste mișto, dar am preferat să ies in oraș să mănânc, in loc să stau să gătesc...cu ceea ce aveam deja. Că pentru a nu știu câta oară m-am convins că de început orice prost poate începe...ideea e să știi să continui. Că cele mai sincere zâmbete...au fost când nu ne cunoasteam...când doar încercam să părem ceea ce credeam că vrea celălalt să vadă. Că am știut mereu să am povesti frumoase...dar am ratat cu sfârșitul. Că am fugit întotdeauna și nu a fost deloc greșit. Nici atunci, nici acum.

Să îmi aduc aminte...la un pahar de vin, de doi ochi văzuți la semafor...
Voi știi când o să citesc, despre cine e vorba.
Probabil că pe atunci...misterul se va duce, zâmbetele nu vor mai fi sincere și finalul exact cum m-am obisnuit: cu mine fugind, cu mine jelind și citind despre frumosul și interesantul început. :)

#inceput

Fără.

E totul bine cât timp nu îți pasă. Cât timp reușești să ridici ziduri în fața sentimentelor. E bine cât timp nu te mișcă nimic și rămâi de neclintit. Măcar în fața lor. După ce pleacă, e treaba ta dacă plângi, dacă zambesți, dacă te dai cu capul de pereți sau îți torni încă un pahar ca să uiți.

E totul bine cât timp nu lași pe nimeni să spargă barierele și să te tragă in lumea lui. Tu ai lumea ta. Lumea ta instabilă, mereu cu alte personaje.

Dacă nu aveam minte, eram cea mai fericită femeie. Fără minte si fără suflet...ce combinație mișto pentru a adormi noaptea în tihnă, fără să te gandesti la pastilele din sertarul noptierei. Mi-erau așa dragi dramele. Poate de asta iubesc totuși, tot ce se întâmplă.. Chiar și când nu se întâmplă nimic.

Fără titlu

Mi-e presărată viața cu particule fine de speranță și cafeaua mi-e fierbinte precum o amantă înnebunită după cel care-o fute. Am zis că niciodată nu o să mă mai plâng de soarta mea, fiindcă tot ce s a întâmplat a avut pana la urma un sens. Sens neînțeles la momentul acela.
Am zis că indiferent prin câte voi mai trece ( și nu mă refer la paturi...) o să rămân cu ceea ce nimeni nu îmi poate lua vreodată: optimismul.
Deși nu par, sunt o învingătoare. De fapt, fiecare suntem, pentru că toți la un moment dat am avut punctul nostru de rupere. Dar ne am lipit bucata cu bucata și am mers mai departe ca și cum...am fi fost întregi și neștirbiți.

Mi-e bine și drag. Drag de viața asta așa nedreaptă deseori... Îmi permit să sper că mai exista ceva și dincolo de moarte. Timpul trece prea repede. Iar eu mai vreau dimineți cu cafea fierbinte și speranțe dulci.

Pa.

Camera asta.

Din camera asta cu geamuri mari, totul are o logica mai bună. Oamenii nu-s triști, sunt doar prea jos ca să îmi pot da seama dacă privirile lor sunt senine sau înnorate. Se misca grăbiți, iar eu îmi exersez feminitatea, prin gesturi pline de calm și lentoare. Am fost întotdeauna prea apucată. De unde și nevoia de sex rapid și niciodată de dragoste...

Din camera asta, distrug oameni și tot de aici, chem sa repar alți oameni. Mereu am fugit de vecinii din blocurile de vizavi. Vecini care mă privesc când trag draperiile și îmi dau jos hainele. Am avut o poveste ciudata acum câțiva ani. Cred ca urmează alta acum. Doar ca...voi încerca sa mă feresc. Iubesc prea mult locul acesta, ca sa mi-l incarc cu întâmplări greu de gestionat.

Din camera asta...voi ajunge unde îmi doresc. Nu ca locație, ci ca și om.

gablonț

Mă indragostesc precum o proastă de oameni în fața cărora mă dau întotdeauna deșteaptă. Dar știu ca trece și știu bine.

Viața mea nu a fost niciodată mai bună și niciodată mai proastă. Puse pe cântar, cele doua formează echilibrul perfect. Zilele îmi sunt pline de responsabilitate, iar nopțile pline de fapte iresponsabile. Fac totul perfect și totul greșit, doar că pe paliere diferite. Ar fi tragic sa se inverseze lucrurile... Am mai spus ca sunt pe muchie de cutit și nu mai e mult pana la dezechilibru. E doar o chestiune de timp. De foarte mult timp...sper.

Nu am crezut niciodată că totul poate fi atât de...perfect de imperfect. Sa zâmbesc și sa mă sperii in același timp. Sunt precum un condamnat la moarte care își accepta cu seninătate și bucurie sentința, însă ca o ultima dorința, e sa fie lăsat sa trăiască încă 80 de ani. Paradoxul paradoxurilor.

In fine.
E buna ciocolata asta cu cocos. Și șampania asta rece. Și ploaia care nu mi a dat voie azi sa strălucesc. Gablonturile strălucesc decât la soare. Diamantele nu au nevoie de lumina prea multă, dar eu nu-s un diamant. M am oferit mereu in circumstanțe prea ieftine ca sa mai conteze.

Pa

Abstract

Când se vor liniști apele, o sa scriu cu drag despre tot. Despre Domnul P, despre “genul acela”, despre inginerul șef de fabrică, despre inginerul de la tranșare, despre iluzia mea dulce-amară, despre toți cei ce au intrat deodată in viața mea și eu i am primit cu incantarea unei psihopata ce avea la spate un cuțit. A fost cu fiecare, ceva frumos. Nu sex exclusiv. Ci jocul acela de-a pururi fermecător, care mi-a arătat de fiecare dată că mintea rămâne cea mai puternică armă: de seducție, de cucerire, de distrugere , etc. O armă pe care dacă nu o mânuiești cu măiestrie, s ar putea ca victimele să supraviețuiască și să ți-o iei. Bine...oricum ți-o iei pe alte părți, căci karma e atentă la tot ce faci și ce nu faci...

Când o sa fie soare și liniște, voi povesti in tihnă de toate stările care acum îmi sunt amestecate precum culorile dintr un tablou abstract.
Pana atunci...
Aveți grijă de voi. Și mai zâmbiți din când in când in fața oamenilor ce va privesc cu încruntare.

Genul acela (2)

Mi-au plăcut mereu bărbații de la care am avut ce să învăț în pat. Fiecare mi-a fost stăpân. Mi-a fost maestru și învățător. Fiecare mi-a imprimat in minte anumite mișcări, anumite cuvinte. Fiecare din ei m-a modelat. Chiar și cei care m-au refuzat pt a părea ei mai “diferiți”. Doar ca pentru mine sunt toți la fel și nimeni nu primește o medalie de aur fiindcă s a abtinut sa nu mi-o tragă, crezând că va avea a doua șansă. Iar eu vou aprecia faptul ca vrea de la mine și altceva Inafara de pizdă. Mare greșeală.

Colegul meu de muncă, e special. Am vorbit despre naivitatea lui, direct proporțională cu penisul minunat pe care l am frecat câteva secunde, doar să știu ce mă așteaptă.

Probabil îl voi suna intr o noapte, după o sticlă de vin...băută cu gândurile mele. Probabil voi fi de data aceasta in rol de “maestră” deși experiența mi-a arătat că uneori oamenii știu mai multe decât par a știi. 

I-am văzut dimineață noua postură. E mai sigur pe el, stă drept, cu bărbia ridicată și pieptul în față; i-am spus cuvinte frumoase acum doua zile. Se pare ca a prins ideea și a inteles ca ceea ce are in pantaloni...nu ajută dacă nu are și o atitudine pe măsură. Pana la urma, noi...felul nostru de a fi și toate cele, sunt cartea de vizita a organelor noastre genitale. Sau mă rog...ușa care duce intr-acolo.

Și nimeni nu se oprește in loc, pentru cineva care stă ascuns in spatele biroului. 

M-a sărutat pe ascuns și mi-a fost dor sa simt ca fac lucruri care nu trebuie făcute. Dar nu lucruri grave. Ci lucruri inocente și pline de trăire. 

E un copil frumos. 

Genul acela...

...care niciodată nu vorbește prea mult și nu râde prea zgomotos. Acela pe care îl vezi in spatele calculatorului, cuminte și silitor, intr un birou, dar care rupe filmele porno acasă. Acela care e prea timid să facă primul pas, dar in timiditatea lui...arată cumva naiv și incitant. Însă asta, doar in ochii acelora ca mine. Obișnuite cu bărbați siguri pe ei, prea aroganți și prea mândri de ceea ce au in pantaloni.

Am știut din prima zi când l-am întâlnit la muncă, că nu va trece mult timp pana când o să mă joc cu el. Și nu jocuri cu final dureros. Nu jocuri sentimentale. Jocuri in care amandoi ne luăm tributul.

Mă simt fain...
Și tot ce îmi doresc, este să îl scot din timiditate; sa îl șlefuiesc. E important , cum am mai spus, sa dăm de oameni care să ne facă sa facem tot ceea ce suntem capabili. Iar el... el e capabil de multe!

așa și așa

...precum un ghiocel în fața unei tornade.
...precum o ispită sexy într-o lume plină de gay
...precum o picătură de otravă dată unui om deja muribund
...precum o lanternă aprinsă intr-o sală cu mii de reflectoare puternice
...precum zumzetul unei albine pe un stadion plin de suporteri nervoși


Cam așa mă simt azi.
Primăvară liniștită.

Am făcut multe studii. Am diplome peste diplome peste alte diplome. Îmi amintesc chiar și acum de cineva cu 8 clase, care ironic mi-a spus: “ o sa vezi! O sa vezi ca îți va fi foarte greu să alegi înspre ce sa te indrepti. La fel și cu bărbații! Când nu esti a nimănui, de fapt esti a tuturor”
Avea dreptate omu’.
E nașpa să nu ai nicio opțiune, dar e și mai nașpa când ai atâtea. Fiindcă ai gusta puțin din fiecare, măcar de dragul experienței.

Profesional sunt bine. Personal sunt in cumpănă. Pe muchie de cutit, mă plimb de colo colo. Deocamdată stau bine la echilibristică! Sper să nu cad! Ar fi trist tare pentru mine, sa ajung din nou ceea ce acum 8 ani am fost.
Cine e curva o zi, e curva viața toată.
O fi un gram de adevăr in fiecare cuvânt din aceasta frază...

Două săptămâni

Au fost două săptămâni pline. Pline cu bine, pline cu stres, pline cu lucruri noi, pline cu oameni vechi, dar puși intr-o lumină nouă; au fost doua săptămâni in care am trăit tot ce nu am avut cum să traiesc intr-un an jumate.
Am luat agenda, am bifat Întâlnirile; am luat telefonul, am blocat și deblocat numere. Am luat tocurile și am mers cu pași siguri spre cei de la care doream doar o aventura, după care mi am pus bocancii in picioare și am fugit repede și brusc din viața lor, fără a lăsa urme prea evidente a trecerii mele pe acolo.
Am muncit mult și m-am făcut remarcată; am concurat cu oameni pricepuți și am câștigat detașat. Am pus capul pe perna după nopți de nesomn, cu gândul că viața e frumoasa când nu ai vreme să gandesti prea mult.

Am trăit in două săptămâni la maxim. Cu o viteză ilegal de mare.
Mi-am șocat fizicul și psihicul in ultimul hal, dar cred ca mi-a priit toată agitația.
Astept cu nerăbdare să vad ce va fi. Și știu clar că sunt exact unde îmi doresc sa fiu!

bine..

Nu i-am inteles niciodată pe oamenii practici. Pe oamenii cu program fix, care bagă muncă de dimineața până seara și uită să zâmbească chiar și după ce ies de pe ușile fabricilor, uzinelor sau birourilor.

Nu le-am inteles niciodată puterea de accepta monotonia și rutina ca pe o parte normală a vieții. Nu i-am inteles dar astăzi trăiesc printre ei. Doar ca eu zâmbesc și sunt frumoasă. Poate de asta am fost urâtă de mulți și multe in toată viața asta.

Eram o visătoare...

Și m-a trezit viața la realitate.

Dar chiar și așa...eu rămân aceeași.

Cea care după ce dă jos ecusonul de inginer, își pune port-jartierele și se iubește pătimaș cu oameni cu verighete.

Doar unul a rămas constant. Restul, diferă de la zi la zi, de la noapte la noapte.

Taci și înghite, a?

:)

S-ar putea ca cel mai dulce zâmbet, să ascundă cea mai amară trădare.
S-ar putea ca cea mai frumoasă iluzie, să devină cea mai apăsătoare realitate.
S-ar putea ca cel mai râvnit vis, să devină coșmarul ce îți inundă ochii.
S-ar putea ca cea mai mare speranță, să-ți devină motivul disperării.
S-ar putea ca cea mai mare șansă, să îți fie cea mai adânca groapă.

S-ar putea să se întâmple toate. Sau...s-ar putea să știi să le eviti.
Fii prudent.

multe și marunte

Probabil intr-o zi voi avea vreme să scriu despre toate. Despre perioada asta în care schimb mașinile in fiecare seară, despre oamenii de la noul loc de muncă, despre locul se munca la care nu speram să fiu vreodată;

Se întâmpla atat de multe și totul e atât de “pe repede înainte”! Obositor de “repede înainte”
Am scăpat de locul acela ce îmi aducea mâhnire. Nu e mai bine aici, dar nu e nici atât de rău ca acolo.
Măcar nu mă mai învârt in cerc!
Amețisem la un moment dat.

Și da...a zis a mea iluzie bine “ Doar când vei avea atitudine, vei putea să iei atitudine”
Nimic mai adevărat.

Domnul P. (3)

Mi-a spus cândva, cineva “Când ai o rețetă a succesului, nu o schimba”
Și am făcut întocmai ani la rând. Aceleași jocuri previzibile pentru mine. Aceleași tactici, aceleași strategii cu care eram atât de obișnuită. Același conținut al poveștilor, doar că cu alte verighete pe deget. Aceleași așteptări. Aceleași renunțări.

Algoritmul, de data asta mi-a fost dat peste cap.
Pasul 1: găsirea metodei perfecte de a intra în viața lui
Pasul 2: captarea atenției
Pasul 3: vorbe cu dublu-sens
Pasul 4: pauză de câteva zile
Pasul 5: revenire
Pasul 6: dispariție totală prin blocarea oricărei surse de comunicare
Pasul 7: el găsește metoda lui perfecta de a reintra in viața mea
Pasul 8: captarea atenției mele de către el
Pasul 9: prima întâlnire
Pasul 10: prima noapte de sex
Pasul 11: prima ceartă
Pasul 12: pauza
Pasul 13: sex
Pasul 14: sex
{......}
Pasul n+1: adio

Pana la pasul 6, rețeta a funcționat de minune. Eram sigură, dar cea mai sigură că totul va merge conform planului deja probat și aplicat de atâția ani!
Însă...
După 6 nu vine întotdeauna 7 și iată că prematur, n+1 mi-a transformat rețeta succesului in cea a eșecului.
Sunt dezamăgită de mine!
Nu degeaba se zice ca cei prea siguri pe ei, din prea multă siguranța la un moment datvor pierde.

Mai am mult pana departe.
Pa

Bine.

Sunt unele zile care se preling așa frumos pe toate așteptările noastre din nopțile in care eram insomniaci, încât nu ne mai vine să pornim la război. Luptele se transfrmă in batalii amicale la care nu are niciun sens să ne prezentăm, dacă tot nu e nicio miză la mijloc. Sunt zile când totul se așează frumos, ca pietrele dintr-un râu peste care a trecut o mașina de offroad. Sunt și zile de astea mai bune, care ne redau speranța fix când eram pe cale să clacăm.

Mai studiază

De ceilalți ne temem pentru că nu îi cunoaștem. Până aici, e o chestiune de logică pură. Dar de noi înșine? De propriile noastre dorințe? De ele de ce ne temem? Exact...din același motiv. Ne cunoaștem prea puțin. Ne suntem atât de străini de noi înșine încât nu avem habar care va fi pasul următor.

Știu că am întins o mână spre cineva care îmi părea ușor dubios, doar in clipa in care am reușit să mă cunosc. Și am aflat că oamenii, in general, nu ne vor răul, ne vor doar locul deseori. Iar de atunci, de oameni nu m-am mai temut. Fiindcă știam că dacă se va întâmpla să fiu dată deoparte de pe bucățică mea de pământ, loc sub soare e pentru toți. 

E ca și la condus. Dacă știi sa conduci o Dacia, vei știi să conduci toate celelalte mașini, fiindcă principiul de funcționare e același. Diferă doar prețul, exteriorul, interiorul, etc...însă tot pedale și volan au toate. 

So, hai să ne cunoaștem mai bine. Și nu putem face asta decât atunci când avem curajul de a trăi tot ce simțim, chiar dacă asta implică vizite pe la audieri, sau declarații pe la secții de poliție. 

Dar n-avem noi atâta tupeu.

Domnul P ( 2 )

N-am fost niciodată așa, indiferent cât de tare ardeam de dorință. Unii-s născuți să fie lideri. Când nu le iese la locul de muncă, le iese in familie. Când nu le iese in familie, le iese in pat. Însă undeva, cumva, tot vor exploda toate apucăturile.

Cred că ar fi amuzant și inedit pentru mine. Să fiu neajutorată în fața lui, dându-i satisfacția că uite...
Deși sunt ca și o căprioară in fața farurilor ( pe autostrada ) el totuși are suflet mare și frânează brusc, milimetric, iar eu nu numai că scap cu viață, dar îmi și dă să mănânc și să beau.

Încă e totul in stand By.
Dar...poate curând lucrurile se vor pune in mișcare. Unde găsesc o autostradă ok?

Aproape bine.

Sunt la câteva zile distanță de a pleca din locul care nu a făcut altceva decât să mă țină pe loc. Dacă displac ceva pe lumea asta, sunt acele perioade de timp in care mă învârt in cerc și nimic nu iese. Perioade care te consumă psihic și orice consum de acest fel, se vede și pe chip sau pe corp.
Am fost răbdătoare. Am lăsat soarta să-și facă mendrele, să mă țină captivă o vreme doar pentru a simți gustul dulce a unei șanse venite parcă din senin.

Mă așteaptă lucruri noi. Oameni noi. Povesti vechi neîncheiate și un drum pe care abia aștept să pășesc. Soarele iese și el, dar cât ger am îndurat, doar eu știu.
Simțisem că nu îmi găsesc aici locul. Simțisem că ceea ce fac nu corespunde nici 1% cu ceea ce doresc, iar ceea ce spuneam nu corespundea nici 0% cu ceea ce gândeam. Și e periculos să te joci de-a omul mulțumit, când tu ai nevoie de o schimbare la 180 de grade.

Eu știu că pentru a schimba traiectoria unei nave brusc, trebuie să fii pregătit întotdeauna de turbulențe și pierderi, dar când nu ai nimic de pierdut, parca totul e mai simplu. Parcă alt gust are începutul.

Nu voi lua cu mine nimic din ce am acum. Voi lăsa in spate oameni, voi pune în bagaje doar strictul necesar și nu o să târăsc după mine sentimente născute pe un teren minat.
Va fi bine; voi fi bine.

Mai aproape de ceea ce mi-am dorit. Și foarte departe de ceea ce am trăit.
Mulțumesc, viață. Mai știi să fii și tu de partea mea uneori.

V de la “vai”

Când trebuie să te descurci cu ceea ce știi și nu cu ceea ce esti, atunci e bai. Când o fustă scurtă și o privire sexy nu mai e deajuns, acolo începe realitatea.
Cumva, am obținut multe datorită unui decolteu in V. Și am pierdut la fel de multe tot din cauza lui.
Când dai de oameni pe care trebuie să ii cucerești cu măiestria minții și nu cu măiestria corpului, abia atunci îți dai seama cât de puțin știi despre tot ce credeai că e simplu. Iar când firea îți e artistică și ai trăit o viața fără un program fix și fără șefi prea exigenți, te cam ia puțin panica.

Dar...cine știe. Poate nu e dracu’ atât de negru precum pare. Și nu se știe niciodată cât de priceput esti, pana nu încerci. :)

E o perioadă proasta oricum.
Și unde mai pui ca domnul P a evitat capcana. Încă aștept  răbdătoare.

Domnul P. ( 1 )

Nu prea mi-e drag in ultima vreme să întâlnesc oameni noi. E călduț și bine oscilând între meniuri pe care le-am mai comandat cândva, fiindcă știu clar care a fost gustos sau care a fost bun doar fiindcă îmi era foame.

Mi-am petrecut ultimele două seri cu telefonul în mână, scriind mesaje aparent distante dar inteligente, unui om care m-a făcut să caut pe google multe cuvinte necunoscute mie, doar ca sa pot să duc o Conversație Ok.

Mi-am ales mereu oamenii care știam că sunt mai puțin citiți, fiindcă erau mai ușor de impresionat. Și cum de ceea ce fugi nu scapi...iată că trebuie să caut de-a fir a păr scrieri ale marilor autori, pe care i-am frunzărit doar in anii de facultate.
Cu el nu e deajuns sa așez câteva citate inteligente, rămase prin întunericul minții. Nici nu pot să îi pun întrebări de oracol, sau să dau răspunsuri care încep cu “cred că...”. Răspunsurile perfecte mereu încep cu “știu sigur că”.

Are un aer pretențios și o soție (cred eu) pe măsura lui.
Însă totuși, nu pot să nu mă întreb, de ce ultimele doua nopți, in loc să o țină in brațe, era cu mine in conversații. Și nu cu mine, cu mine. Cu un profil fals de Facebook, fără a știi nici măcar ce vârstă am, care îmi e numele, sau cum arăt.

Ne-am intersectat acum doi ani.
Mi-a vorbit de sus și tot atunci, a făcut greseala sa judece fără a mă cunoaste, ba mai mult să își dea cu părerea influențând decizia unui bărbat din viața mea, de a păstra distanța in ceea ce mă privește, pentru că, citez “fata asta e cel puțin stranie. Stai departe!”

Pare un om fain. Puțin obositor, dar îmi place.
Scenariul meu e simplu.
E doar o chestiune de câteva zile până când se va gandi la mine obsesiv. E genul pe care trebuie prima data să îl cucerești mintal.
Pe urmă, va dori să înlăture misterul (cine nu dorește asta?)
Iar la final, când față in față vom fi...își va da seama că ar trebui să studieze mai mult despre măștile lui Jung. :)

Înainte și după...

Cum îmi dau seama că o întâlnire a fost un eșec?
Ei bine, e simplu.
Întotdeauna înainte de a ieși pe ușă și a mă îndrepta (de obicei) spre camere de hotel, îmi fac o poză. O poză în care arăt superb, părul mi-e aranjat, hainele stau bine, rujul e perfect conturat pe buzele mele iar fardul (discret) mă completează perfect. Îmi verific accesoriile, îmi mai parfumez o dată încheieturile și ies.

Dacă atunci când mă întorc rujul încă se vede, dacă părul stă la fel de bine fără nicio șuviță rebelă, dacă hainele nu au niciun nasture rupt iar bikinii încă sunt pe mine și nu in poșetă, atunci e clar! Totul a fost cum nu am plănuit.

Niciodată nu am fost mai încântată ca atunci când vreun bărbat m-a răvășit din cap până-n picioare. Îmi amintesc că o dată, ajunsesem acasă fără lenjerie intimă, fără un Cercel și cu o unghie ruptă. ( toate mi-au rămas in mașina unuia care urma să meargă să își ia iubita de la muncă. Chiar și unghia, da...)

Când mi-am făcut poză pentru a o compara cu cea făcută dinainte de a ieși pe ușă, nu mai eram eu.
Erau doua femei total diferite. Prima impecabilă. Însă a doua, avea ceva mult mai important. Satisfacție in privire și zâmbetul pe buze. A doua poză a câștigat detașat. Nu de multe ori se infamplă să arat mișto chiar și când nu arat mișto.

Text.

Sunt întâmplări și povești, de nespus. Genul acela pe care nu le vei putea povesti copiilor sau nepoților, pentru că ar fi strigător la cer. Astea ne consumă cel mai tare, dacă nu sunt gestionate cum trebuie..

Am băut in grabă paharul de șampanie, neștiind cum să îl privesc, sau ce să îi spun. Am discutat despre multe și nu am rămas cu nimic, decât cu momentul în care m-am trezit întinsă pe pat, cu el peste mine, sărutându-mi, așa cum mi-a promis demult, fiecare părticică din corp.
Era stângaci, dar plin de dorință. Ambele in contradicție cu vârsta lui.
Mi-a dat jos rochița și mi-a admirat trupul tânăr. Îi simteam erecția și mă întrebam “ei și acum ce naiba fac”?
Și am făcut ce am știut mai bine.
M-am ridicat, m-am îmbrăcat și am plecat.

Mesaj 1
Ai ajuns cu bine?

Mesaj 2
Scorpie, Răspunde-mi te rog, să pot să adorm linistit.

Mesaj 3
Ți-ai lăsat amprentele pe masă și pe pahar.

Mesaj 4
Sunt un prost, nu?

Mesaj 5
Eu sunt mai liric...tu vrei propoziții scurte și seci, se pare!

Mesaj 6
Te mai aștept.

Aproape 60 de ani...
Intr-adevăr povestea asta nu o voi putea spune nepoților. Dar nu pentru că as fi atât de pudică...
Ci pentru că nu doresc sa am copii :))
Pa

Farmecul lui...

Nu toți bărbații frumoși sunt frumoși. M-au stârnit cel mai mult, cei față de care nu am avut nicio atracție in primele secunde. Am căutat mereu să găsesc în ei, farmecul pe care natura s-a zgârcit să îl pună pe chip, pe corp, sau in privire. Așa că a trebuit să îmbrac hainele profunzimii și să caut acolo unde farmecul e greu de găsit. In minte, in psihic, in suflet. Intr-un cuvânt: înăuntru.

Stăteam acum, înainte cu câteva ore de a-l întâlni pe cel mai in vârstă bărbat cu care am interacționat vreodată ( interacțiune cu implicare fizică mă refer : săruturi și atingeri deocamdată) și mă gândeam cât de interesant poate fi. Poate că avea dreptate cineva, că secretul de a întoarce capete pe stradă, este să faci un lucru atât de interesant sau de rușinos și să nu îl spui nimănui niciodată. Și atunci, toți cei din jur, vor simți cumva că ai acel “ceva” , dar nici in 1000 de ani nu și-ar da seama ce secrete ascunzi. Ce fapte ai comis. Ce întâmplări îți derulezi iar și iar și iar, in minte.

Nu merg la el cu gândul de a face sex. Merg cu intenția de a studia viața sexuală a celor trecuți chiar de a doua tinerețe. Pare amuzant acum când scriu, dar cred ca va părea stânjenitor atunci când mă voi afla in casa lui. Pana și copiii ii sunt mai in vârstă decât mine cu ani buni. Dar...cum zicea Octavian Paler... “ia nu ne mai judecați, pe noi, bătrânii care ne uităm după fete tinere și proaspete. Poate am îmbătrânit fizic, dar sufletul ne-a rămas tânăr și neliniștit.”

Și câtă dreptate avea...
După aceste cuvinte, nu am mai judecat niciodată privirea indiscretă a celor a căror riduri erau poate prea adânci să se cuvină a face asta.

Tic -tac.

12 ore.

E o dimineața rece și liniștită. O dimineață cum îmi place, în care nimic nu are cum să îmi răpească starea de bine.
In mai puțin de 12 ore, o să îl văd pe el. Nu “el” al meu, pe care-l vad de fiecare data când închid ochii. Un alt el, despre care am vorbit scurt acum câteva luni. Un el mai in vârstă ca mine cu mulți ani, dar parcă mai naiv ca mine cu un deceniu.

-Deci sigur ne vedem?
-Doar dacă vine sfârșitul lumii nu o să se întâmple.
-Uiți un lucru. Poti aduce sfârșitul in orice clipă, fără să schițezi vreun regret...
Îmi spune aseară, in timp ce mă dădeam jos din mașină.

Probabil că da. Probabil sfârșitul e in mâinile mele, dar și începutul e tot acolo.
E o dimineața rece și liniștită in care tot ce îmi doresc e o continuare a ceva ce a început intr-o zi agitata de Aprilie, când pentru prima dată ne-am întâlnit și ne am certat la cuțite.

Razbunarea e aproape. O sa plătească pentru acea zi, in cel mai dulce mod. In mai puțin de 12 ore.

Amnezii

Sunt oameni care nu ne-au făcut niciun rău in mod direct, dar totuși îi urâm. Nu ne-au tras scaunul pe ascuns când am vrut să ne așezăm cuminti la masă, nu ne-au pus piedică când mergeam țanțoși pe potecile vieții, nu ne-au împins când ne-au zărit pe marginea prăpastiei și nici nu ne-au strâns de gât până la asfixiere când vorbeam numai prostii. Nu au făcut nimic greșit și cu toate astea, evităm să ni-i amintim. Iar când o facem, o facem cu atâta scârbă, sau durere, sau tristețe, de parcă ei ar fi fost Hitlerul sufletului nostru.
Și mai sunt oameni, care nu ne-au făcut niciodată, niciun bine, dar totuși îi iubim. Nu ne-au spus niciodată o vorba bună, deși chiar și un punct intr un mesaj ne-ar fi făcut să avem pentru ce trăi; nu ne-au dat un pahar cu apă deși vedeau că murim de sete lângă fântâna lor din care beau mereu cu altii numai cu noi nu; nu ne-au zambit fără motiv și nu ne-au căutat fără interes. Nu au făcut nimic, decât au existat și cu toate astea, atunci când ni-i amintim, par fără nicio cută. Par locul acela unde ne refugiem când mai vrem puțin să ne îmbătam cu apă rece.

Sunt oameni și oameni.
Și nu e vina niciunui om  care a trecut prin viața noastră, de modul in care ni-l amintim. Am putea să păstram amintiri dulci cu toți oamenii, dar oare vrem asta? Nuuu. Nu vrem. Trăim un moment sau mai multe , obținem amintirea, iar după ce obiectul amintirii pleacă, avem doua variante: fie luam și cel mai mic defect sau nesincronizare de care a dat dovadă și le înmulțim cu 1000, fie, varianta prea puțin utilizată, luam calitatile și incepem să idolatrizăm extrem ceva atât de vag.
De asta pe unii îi urâm fără să ne fii greșit iar pe altii îi iubim fără niciun motiv.

Iubirea si ura exista doar din pricina amintirilor. Noroc că am fost întotdeauna amnezică!

indicii

Refuzul de a privi ochii celuilalt, , picioarele sub scaun, brațele incrucisate alternând cu atingerea repetitivă a gâtului și uneori frecarea timidă a frunții și buzele strânse;
Haide că nu trebuie să fii expert in citirea limbajului trupului, să îți dai seama că acolo ceva se petrece, ceva se ascunde, ceva se omite.

-Nu. Nu am făcut sex cu nimeni. ( îi spun cu jumate de gură)
-Știu. (Îmi spune Cu siguranța și încredere)

M-a pufnit râsul de penibilul situației. Să lucrezi in cadrul poliției și să vezi mincinosul in fața ta, spunându-i  senin și sigur  că îl crezi deși corpul îi explodează de indicii ale falsității...nu știu ce poate să însemne.

Poate că uneori e mai bine să credem ce vrem, să auzim ce ne convine și să mergem mai departe “ca și cum...” totul ar fi precum in imaginația noastră.
Poate că adevarul se țese din nenumărate fire, dar noi preferam să rămânem încâlciți in ițele minciunilor, pentru că măcar așa, totul seamănă cu ceea ce ne-am dori.
Sau poate, cel mai ușor acceptă minciuna cei ce știu că și ei ar fi mințit la fel dacă erau in locul nostru.

S-a ridicat și m-a condus spre ușă, cu nările fremătând. Nu am așteptat nici măcar o strângere de mână, fiindcă dacă am învățat ceva in toată viața asta, a fost să plec la timp și mai ales să mă feresc din timp se furia oamenilor răniți și mai ales de furia celor răniți din cauza mea.

Concluzie: Am dat din nou cu stângu-n dreptu.

Camuflaj.

Suntem o altă persoană, cu fiecare om cu care ne intersectăm. Întotdeauna avem o altă variantă a noastră, cu fiecare strângere de mână, cu fiecare nou mesaj de la un număr pe care nu îl avem ( încă ) in agendă, cu fiecare intersecție a ochilor noștri cu alți ochi.

Nu cred că mi-as dori vreodată să mă văd prin lentila percepției celorlalți. Deși eu știu, știu că nu putini au fost cei ce m-au privit cu admiratie, deși nu mi-au spus-o vreodată. Admiratie nu pentru ceea ce făceam, ci pentru curajul de a face ceea ce făceam.

Cel mai frumos, m-a privit odată...o femeie. O femeie care a ales drumul drept și devreme acasă. M-a luat de mână, și-a fixat privirea in privirea mea și zâmbind complice mi-a spus

“ Să nu regreți niciodată, nicio alegere. Fie ea și aducătoare de dezastre. Eu am ales să aleagă altii pentru mine și crede-mă, varianta asta a povestii e întotdeauna cea mai proastă. Periculos de proastă”

Probabil in ochii ei, eram eroina neînfricată de necunoscut. Femeia care știe să spună “nu” cu convingere și “da” cu hotărâre, neșovăind vreodată intre cele două. Probabil ar fi dat ani din viață pentru o singură zi trăită in lumea mea. Chiar și așa, văzând ce cearcăne și neliniști, ce încruntări și sechele am.
Probabil fiecare om are colțul său de rai, in care unii ar vrea măcar pentru puțin să stea. Fie chiar și pentru experiență;

Iar eu...
Eu știu că oamenii sunt întotdeauna capabili să se camufleze perfect pe Așteptările celorlalți. Să spună ce vrea celălalt să auda, să arate ce vrea celălalt să vadă...
In rest, fiecare cu pizda mă-sii.

Pa.

Nevoi.

Cel mai mult in viața, avem nevoie de cineva care să ne determine să facem ceea ce suntem capabili să facem.

Și suntem capabili de multe. Bune sau rele, ar fi mișto să nu rămână înțepenite butoanele potențialului nostru ( pozitiv sau negativ) și să fii dat intr-un moment sau altul de acei oameni care au apăsat pe ele fără a gandi consecințele.

Am avut întotdeauna talentul de a atinge călcâiul lui Ahile din viața celor ce mi-au străbătut viața. Pe unii i-am ajutat, pe altii i-am ruinat, dar important este ca după ce am plecat nu au mai fost aceiași oameni. 

Nu stiu dacă știți cât de frumos este sa adormi cu gândul că un om are acum casa lui, mașina lui, binele lui, doar pentru că ai fost acolo când nu avea nimic și i-ai spus “fă naibii ceva! “

Sau cât de dureros este să auzi din întâmplare că cel ce avea totul când te -a cunoscut, dintr-un exces de zel de a nu te pierde, și-a riscat libertatea pentru tine și pentru mai mult. Iar acum se plimbă din secție in secție susținându-și nevinovația.

Avem nevoie de alți oameni, fiindcă unii din ei ne vor da șutul acela de care avem nevoie pentru a continua. Sau ne vor trage înapoi când suntem prea orbi să vedem ce contează cu adevărat.

Și mie mi-au schimbat viața câțiva. Și nu îmi pare rău decât că unora nu am șansa sa le mulțumesc; dar știu ca și dacă as avea, nu as face-o. E fain sa știi ca unii traiesc gândindu-se după ani și ani dacă au apăsat butonul corect sau greșit. Sau dacă măcar au mișcat ceva , acolo, in mine...cea de neatins.  

:)

Albastru-cenușiu

Și mie și ție, ne lipsește întotdeauna cineva. La fel cum și eu și tu, lipsim la rândul nostru cuiva. Parcă niciodată nu am fost mai completă ca atunci când nu mai trebuia să mă gândesc la el, pentru că era lângă mine. Sau când, chiar mă gândeam la el, cu toate că era lângă mine.
Iar de ar fi rămas o vesnicie, m-aș fi obisnuit la fel cum te obișnuiești cu vreun trofeu  câștigat cu greu. Mai întâi îl pui pe birou și îl admiri zi de zi: cu grijă să nu cadă, cu teamă să nu ți-l fure cineva. Apoi vine o vreme când face parte din decor și imediat după, o zi în care ai puțină treabă fix in partea aceea de birou. Îl iei și îl pui pe cel mai vizibil și apropiat raft. Pana când...îl așezi tot mai in spate, pe birou alt trofeu și tot așa.

De asta nu mi i-am dorit niciodată pentru totdeauna, pe oamenii pe care simteam că i-as putea iubi mai mult decât o viața. În clipa in care aveam doua rânduri de chei în coș...în clipa aceea aș fii știut că am pierdut trofeul, tocmai câștigându-l.

Frumoasele povesti, nu au happy end. Am mai spus.
Se termină cândva, sau niciodată...dar mereu la nivel tacit.
Și am să iubesc întotdeauna omul care nu îmi va spune cuvinte prea multe. Care mă va iubi poate, cum știe el, dar în sinea lui. Mă va iubi prin momentele in care facem sex și va pleca imediat după, ca să evite clipele de după aceea. Cand suntem vulnerabili și prosti.
Și am să aștept zile, săptămâni sau luni, doar pentru a mă bucura câteva minute de ceea ce nu trece zi să nu mă gândesc. Fericirea e fragilă. Fericirea nu e de durată. Dar măcar știu că exista și știu unde o pot găsi. E cale lunga și obstacole inexplicabile pana la ea...dar merita fiecare minut de asteptare.

Mereu lipsește câte ceva. Mereu lipsește câte cineva.
Pa

Bla bla

Nu m-am străduit niciodată prea mult când a venit vorba de viața mea. Am pornit pe drumuri noi cu entuziasm și curaj, dar când dădeam de gropi în asfalt, făceam cale întoarsă sau o luam la fugă printre blocuri ( uneori la propriu).
Nu mi-a plăcut niciodată să înfrunt dezastrul, sa rezolv problema și să mă pun după aceea la masă, pentru a servi cina liniștită. Am preferat să las totul să se dărâme sub ochii mei, de la o distanță de la care tot ce puteam să fac era să oftez și totuși să zâmbesc că uite, sunt in siguranță.

Nu m-am străduit prea mult cu nimic si pentru nimeni Inafara de doi minunați bărbați pe care Dumnezeu mi i-a pus intr-o zi ( nu pe ambii in aceeași zi) în față iar pe mine m-a pus dracu să mă opresc și să-i ador.
De unul m-am convins acum aproape un deceniu. De celălalt...încă Astept să mă conving. Încă Astept să se întâmple fie foarte tragic, fie foarte magic, să am motivul suprem să dispar.

Pana atunci, beau ceai și citesc mult.
Si când mă gândesc că am doar o viața iar eu aleg din toate nebuniile să fiu ‘cumințenia pământului’
Jalnic. Și patetic.

Neșanse

Poate că toate șansele noastre, nu-s decât neșansele celorlalți.
Am mai spus și o repet: nu am făcut niciodată sex întâmplator, doar așa de dragul de a face sex. Însă sunt zile sau nopți, când vrei să te descarci și accepți pe cel mai apropiat și disponibil om.
Îi dai un mesaj și îi citești in răspuns incantarea. Te va fute dumnezeiește, pentru că își luase gândul că se va mai repeta vreodată. Te va atinge cu grijă și drag...și va fi prea prins de tumultul întâmplării încât să observe că esti cu gândul în altă parte.

Iar când vei avea orgasm...pentru că tu nu mimezi...ca să-l faci pe bou să se creadă taur, o să îți musti limba doar să nu îți scape alt nume printre buze.
O să îi multumesti pentru prezență și o să speri ca te va încânta cu absența. Pana data viitoare când eclipsa de lună se va pune de-a curmezisul planurilor tale, care eșuează din ce in ce mai des.

Am plecat.
Va fi o seară cel puțin interesantă.

Fără titlu.

Am atât cât simt.
Uneori 18, alteori 30, uneori 60, alteori as putea să afirm că sunt chiar pe ducă. Sunt zile și zile. Când  naivitatea mă face să iau decizii proaste și regretabile; sau când înțelepciunea îi face pe unii să exclame “de unde știi atâtea? Nu pari să fii avut de întâmpinat vreodată atât de multe și atât de grele”

Nu mi-am trădat niciodată vârsta.
Ba mai mult, nimeni nu ar fi intuit, că atunci când aveam 15 ani, am reușit să fac un aviator să se îndrăgostească de vocea mea senzuală și mintea mea iscusită. Bineînțeles că pentru mine a fost un joc. Știam ca nu avea niciodată sa afle că tipa de 25 de ani ( care era cu 5 ani mai mică decât el...sau mă rog...așa susținea ea) de fapt era o puștoaică ce se plictisea pe bancile școlii.
Povestea s a terminat prost...când mi-am schimbat numărul. Mă panicasem când mi-a trimis MMS ( daaaa...ce vremuri) ca se îndreaptă spre județul in care eu ii spusesem ca locuiesc.
Panică mare. Așa că...m-am retras. Sunt totuși curioasă ce mai face...și dacă i-a plăcut totuși micul nostru zbor prin iluzia unei iubiri înfiripate la capete de telefon.

Mă gândesc din nou la lupi.
Cum nu uită nici când sunt Adulți sau bătrâni, să se joace. Și mai alea...cum își lasă puii să câștige unele jocuri, doar ca să le prezinte sentimentul de a invinge pe cineva mai mare și mai tare decât ei.

Noapte bună...

Tic-tac

Era o dimineață ca asta, când am simțit pentru prima dată gustul dulce al victoriei. Acum 7 ani. Am plecat din viața lui brusc și abrupt, fix in momentul în care crezuse că mi-as dori să rămân veșnic.
Aceea a fost povestea de care îmi aduc mereu aminte când uit cât de puternică pot să fiu. Aceea e povestea pe care o povestesc unora pentru a-i face să înțeleagă cu cine au de-a face. Aceea e povestea cu una din cele mai puternice lecții: Lecția detașării.

A fost cea mai bună zi din viața mea. Mă eliberasem de o obsesie. De o iubire dusă la extrem. De o iluzie, care ajunsă realitate, mi-a deschis larg ochii și mi-a luat toate filtrele prin care îl văzusem atât de perfect pe cel mai imperfect om.

Era o dimineață ca asta...când am devenit femeie! Pana atunci eram doar o copilă proastă care iubise 5 ani o voce dintr un telefon.

Cel mai trist.

Viețile oamenilor pot fi triste din multe motive. Neîmpliniri, dezamagiri, abuzuri, trădări, dependențe și multe altele. Însă cele mai triste sunt ale oamenilor care nu știu cine sunt. Care atunci când li se pune întrebare “și? Tu cine esti?”  nu au un alt răspuns decât numele din buletin.

Acești oameni, întotdeauna sunt roata de rezervă a altor ‘oameni’. Vor fi cârjele de care altii vor face uz, fără ca acești altii sa pară (deși sunt! Chiar sunt) neputincioși. Acești alți oameni, mereu vor avea grijă ca cel ce nu știe cine este, nici sa nu afle vreodată. Așa că ii vor spune întotdeauna ce nu este.

*Nu esti suficient de bun; nu esti suficient de pregătit; nu esti în stare se nimic; nu esti capabil precum este x,Y,z*

Daaa. 

Când esti infractor, măcar știi ca esti infractor. Viața e o luptă pentru libertate, iar somnul în celulă devine cu timpul ceva ușor de suportat. Ba chiar am inteles că mai visezi și frumos uneori.

Când esti curvă, măcar știi că esti curvă. Viața e un labirint plin se tentații, unde sexul înseamnă putere, banii înseamnă putere și tu știi ca nu faci nimic altceva decât un mic schimb de putere. 

Da...

E rău să fii la extrema negativă a graficului. Dar și mai rău este când ai in față acel grafic și nu ai habar unde te poziționezi. Pierdut in spațiu, cum s-ar spune.

Sfat practic: întreabă -te cine esti și caută asiduu răspunsurile! Altfel...vei afla de la altii tot ce nu esti. Și e a dracului de trist!

Noapte bună.

o sfântă

Interesant, îmi spun ridicând din sprânceană, in semn de uimire.
Mă crezusem o persoană perversă, de-a lungul vremii.
Adică cum...
Legatul de mâini și de picioare, sugrumarea, toate scenetele acelea porno vizualizate în minte și după aceea transpuse tacticos în pat ( sau mă rog...) ...toate alea ce înseamnă?
Cum adică un act este considerat act pervers doar când intenționezi să îl faci să sufere pe cel cu care comiți fărădelegea?

Să Inteleg că dând cuiva o bomboană otrăvită, cu intenția ca acea persoană să se simtă rău rău, e mai pervers decât să te piși la propriu pe unu, cu gândul de a-i aduce plăcere?

In fine.
Înseamnă că nu am săvârșit atât de multe perversiuni in cei 20 și ....câțiva ani pe lângă 20.
Poate că m-am autoevaluat greșit.
Precis ajung în rai acum. Nu îmi place concluzia. Tre sa păcătuiesc urgent.

ojă.

Bine, poate avea dreptate nenorocitul de Cioran când vorbea despre trenul acela pe care îl aștepți prea mult în gară iar când ajunge parca nu îți mai vine să urci.

Avea dreptate in general, dar nu de data asta.
L-am sunat la 8:30 sa ne vedem in locul in care...da...in locul acela in care...
Las geamul jos și îl rog sa urce in spate.
-La ora asta? Parca stabilisem după masă.
Îmi spune nedumerit.
-da, știu. Am putina treaba pe la colegii tai ( la judecătorie). Amânăm pe luni intalnirea noastră.
-hai nu face de astea. A trecut deja un jumate de an! Și ți-am spus ca vreau sa fii prima pe anul acesta.

Îl privesc in oglinda retrovizoare și -mi dau seama că nu are nimic aparte, dar totuși ceva mereu m-a făcut să mi-l doresc. La naiba.

Mă întorc să îi înmânez o hârtie cu câteva gânduri scrise in momente de Nebunie și un Kinder Delice. Le bagă in buzunarul stang, la piept, fără să întrebe nimic. Mă sărută scurt. Mă prefac indiferentă.
-Gata. Esti liber.
-un fel de “poti pleca bă p*lă”?
-parca mi-ai citi gândurile.

Și a plecat.
Și am plecat.

De fiecare data când mi-au fost date planurile peste cap, m-am enervat teribil. Dar de data asta, nu. Poate că uneori, soarta știe mai bine când să frâneze trenul...
Poate că întârzierile sau amânările, sunt ca sa ne facă să evităm un posibil accident sau incident.
Am învățat să iau lucrurile ca atare. Și sa fiu răbdătoare. Știu asta din ziua in care mi s a uscat perfect oja roșie. Ceva ce nu mi s a intamplat niciodată.

:)

Nu a fost nici pe departe așa.
Next time.

încă puțin

Ale mele povesti nu-s simple. Ale mele povesti sunt frumoase și grele. Precum viața. Sunt ceea ce nu oricine are ocazia să trăiască. Sunt aducătoare de lacrimi neplânse și zâmbete nevăzute vreodată. Sunt povesti ce mă țin în colivie și cât mă bucur când uneori, mai pot să văd și eu cerul...
Ale mele povesti nu au happy end. Și nici nu ar fi indicat să aibă. Ale mele povesti încep cu a fost o dată, pe urma a mai fost o dată, pana intr-o zi când nu a mai fost și nimeni nu mai știe cum a trăit lumea pana la adânci bătrâneți.

Nu au trecut cele 6 zile.
Am fost informata ca trebuie să fie mâine.
Locul mi-l va spune atunci.

Ale mele povesti sunt cu două rânduri de haine. Un rând de haine pe mine si unul pe bancheta din spate.
De la cizme lungi cu toc  cui și ciorapi fini, la blugi ,hanorac și bocanci.
Cine nu reușește să joace rolul, ghici ce? Stă și se uită la filme siropoase pe Netflix.
N-am mai văzut un film de secole.

Ale mele povesti...

detalii.

Doar că pe negru. Cu oja roșie. Cu buzele la fel. Cu bucurie. Cu pasiune. Cu drag. Cu dor. Cu nerăbdare. Cu încredere. Cu ochii larg deschisi. Cu brațele mișcându-se deloc haotic. Cu trupul fin. Cu săruturi nedate nimănui. Cu pizda neatinsă de luni de zile de către nimeni Inafara de mine cu gândul la el. Cu cercei discreți. Cu tocuri cui. Cu inima vindecată. Cu mintea limpede. Cu parfumul propriei mele pieli și nimic mai mult.

Ce-a fost greu a trecut. :)
Așteptarea a fost , vorba unor versuri “ca praful de pușcă în două cu miere, dulce-amară”...

:)

Cumva....

....mi-au plăcut întotdeauna poveștile despre camasa lui.
Despre cum dorul te ia și te indrepti spre dulap mirosind-o, mirosindu-l.
Despre cum o iei pe tine, îi lași nasturii descheiați și începi să te mângâi ca și cum ar fi acolo..
Despre cum e speranța ta din zilele proaste și micul tău secret din zilele bune.
Despre cum  ți-a lăsat-o după o noapte plină de păcate și de atunci, ori de câte ori ți-e dor dor tare dor, o îmbraci imaginându-ți cum te dezbracă.

Eu nu am avut șansa asta.
Eu am doar un tricou, primit fugitiv peste geamul mașinii intr-o zi de Iunie. Și atât.

Dar asta nu mă împiedică să nu fac aceleași lucruri ca și fata de mai sus, care a avut norocul unei cămăși...

Genetic.

Avea bunica mea o vorbă, înainte de a muri bunicul ( singurul bărbat care nu m-a dezamăgit niciodată). Pe holurile spitalului, vorbea ore in sir cu o doamnă a cărui soț avea aceeași boală necruțătoare.
-Vezi tu, cel mai bine îi înțelegem pe cei ce au aceleași dureri ca ale noastre. Doar ei ne pot da un imbold să nu renunțăm, sau să trăim măcar cu gândul că nu suntem singuri sau singurii.

Bineînțeles că nu a spus-o așa poetic, deși a fost o femeie care nu a trecut prin viață cu mâinile incrucisate. A luptat. Cred ca e ceva genetic in familia mea, treaba asta cu luptele continue.

Și m-am gândit azi, că totuși e atât de greu să fii cum alegi să fii. Eu am știut de la început, când am decis să îmi trăiesc viața singură, că voi da la fiecare pas de oameni cărora cineva le pune dimineața in cafea speranță. Și iubire. Și tot ce-i mai bun.

Nu am întâlnit pana acum pe nimeni ca și mine. Pe nimeni care să nu dorească afecțiunea cuiva. Nu am întâlnit nicio femeie cu care să am aceleași păreri vizavi de viața in doi.

Toată lumea fuge de singurătate. Toată lumea intră in relații. Unele din ele nu merg, dar totuși le resuscitează cu fiecare poza încărcată pe rețelele de socializare. Par Fericiți. Dar oare de câte ori in viața, chiar suntem așa cum părem a fi?

Bunica s-a căsătorit din interes. Și din obligație. Dar totuși a fost o femeie inteligentă, care a priceput timpuriu că mai rău decât a-ți auzi inima cum plânge, e atunci când îți auzi stomacul cum chiorăie.

Poate că ar trebui să mai trec pe la ea din când in când. Ar părea că e singura femeie care a dorit să fie ca mine. Liberă. Doar că nu s-a născut la vremea potrivită.

6 zile...

Am început să îndrăgesc lupii în momentul în care l-am întâlnit pe el. Dulcele meu păcat, cu soție și copii. Dulcele meu din amara mea existență.
L-am asemănat mereu cu un lup, fiindcă de la el am învățat ce înseamnă strategie, ce înseamnă uniune, ce înseamnă respect și mai ales, ce înseamnă calm.
A fost întotdeauna rece și blând când ochii lui îmi întâlneau ochii.
Mi-am dorit să îl revad și precum acestui animal iubit de prea putini și alungat de aproape toți, și-a făcut apariția. Iar un lup nu apare niciodată cu întrebări de genu “hei , ce mai faci? “ Când apare, are ceva de comunicat.

Poate că a venit vremea să îi arăt că întotdeauna, cuvintele lui ( puține dar apăsate) au cântărit pentru mine cât enciclopedii întregi.
Poate că ar trebui să mă prezint la locul și ora stabilită, mai frumoasă ca oricând. Fără înfruntarea care m-a însoțit de fiecare dată, fără agitația din mine care mă făcea mereu să fac gesturi prea rapide și prea tăioase. Poate că, după atâtea luni în care am evitat să îl văd, ar trebui să îmi pun pantofii cu toc, să-mi strâng cureaua peste talia subțire, să îmi las părul in bucle lejere pe spate, să mă parfumez discret spre deloc, să îmi pun roșu intens pe buze și să mă prezint așa cum sunt acum: împăcată cu mine.

6 zile.
Sunt nerăbdătoare ca un copil care urmează să primească ciocolata preferată!

Ți-am spus...

In scurta mea călătorie printre “șmecheri” am învățat că oricine iubește pericolul, atâta timp cât pericolul nu există.
Zâmbeam de fiecare dată când mi se povestea despre droguri, bătăi, strategii, trădări. Erau povesti spuse de baieti in corp de bărbat. De copii care nu aveau altceva mai interesant de spus despre ei sau despre altii. Genul acela care ar face orice pentru tine, ar trece șapte munți și șapte mări, dar totuși, dacă plouă puțin nu ar veni să te vadă să nu li se ude gleznele.

Bine, cel despre care vreau să vă vorbesc, nu era tocmai așa. Era băiat muncitor, care trăgea câte o liniuță in fiecare dimineață. Nu condamn oamenii care nu pot trece prin viața asta lucizi. Se mai întâmplă. Era un băiat curios, iar curiozitatea nu e specifică proștilor. Deci nu era prost.
Greseala lui cea mai mare, a fost că a căutat răspunsul corect la oamenii gresiți.

-intr-o zi...tu îmi vei scrie o scrisoare
i-am spus in una din conversațiile noastre de acum câteva luni.
-eu? Fii serioasă! De ce as face asta, când pot scrie mesaj, mail, orice. Nici nu mai știu dacă știu să scriu.
-vei învăța. Și când o vei scrie, te vei bucura că faci asta. Roagă-te doar să imi pese să o citesc.
-esti prietena mea bună...Deși nu o sa îți scriu nicio scrisoare vreodată, dacă cumva va fi să se întâmple, o vei citi.

Lunile au trecut. Ultima dată când am vorbit îmi spunea ca ar dori să ne vedem să ne plimbăm prin oraș. Așa, de nebuni. Era drogat.

Primesc mesaj ieri, de pe numărul lui

“Bună. Vrea fratele meu adresa ta completă. A ajuns in țară și l-au băgat la pușcărie după două zile. Te-a sunat, dar nu răspunzi. E un nr de fix. Dorește să îți scrie o scrisoare”

Știu că nu e bine să ne bucurăm de răul celorlalți. Nici măcar din motive banale, cum ar fi scrierea unei scrisori. Dar totuși. Zâmbesc chiar și acum când scriu.
Viața ne mai distruge uneori, doar ca să ne dăm seama din ce suntem făcuți.
Iar el e un băiat puternic, care va trebui să învețe multe la tinerețe, dar să conștientizeze că doar la bătrânețe le va și înțelege.

Și cum spuneam...
Oricine flirtează cu pericolul, atâta timp cât el nu există.

Memorează asta

Să nu ai încredere în cuvintele unei femei cu inima frântă.
Să nu pui la îndoială tot ce spune, dar nici să nu crezi tot ce șoptește.

:)

Bibelou

Ne întrebăm de multe ori ce se întâmplă cu un om după ce moare și de prea putine ori ce se întâmplă cu el cât timp trăiește. Amuzant, nu? Cum ne lăsăm furați de ceea ce va fi și suntem mereu prea neatenți cu ceea ce este deja. Descoperim depresia vecinei de la 3, abia după ce vedem că zile in sir nu a mai scos la ușă sacul menajer, despistăm drama din spatele zâmbetului colegei de muncă sau de scoala abia după ce nu îi mai vedem ochii triști ce spuneau totul, descoperim multe și mărunte abia după ce evenimente tragice ( care poate puteau fi amânate dacă nu împiedicate) se întâmplă.

Aparentele sunt fragile și totuși le trântim de toți pereții. Probabil de asta nu mai găsești bibelouri în casele oamenilor. Necesită grijă, atentie, precauție, sensibilitate. Avem în noi toate astea, doar că prea bine ascunse după Scutul indiferenței.

Aveți grijă de oamenii din jurul vostru. așa cum vă umpleți de mândrie când aduceți un zâmbet unui necunoscut, ar trebui să va umpleți și de Rușine când treceti nepăsători pe lângă semnele vizibile din viața ruinată a celor alături de care respirați același oxigen.

Adaptare.

  Cred că atunci când o femeie eșuează în a fi o bună iubită pentru o serie de bărbați, devine curvă. Asta e ultima cale înspre a fi totuși ceva. Are eticheta ei, care poate o deranjează la început, dar când o conștientizează și o acceptă, parcă totul are un alt sens.
  Nu încercați să schimbați o astfel de femeie. Nu îi puneți perna sau ceva moale sub genunchi când o suge cu patos, fiindcă s-ar putea să nu observe gestul drăguț ci să îi subestimați grav eticheta pe care in sfârșit și-a însușit-o.
  i-a rămas doar atât. Să fie perfectă la ceva. De ce să nu ne bucurăm de oameni așa cum sunt? Să gustăm din fiecare produs ce ni se pune in fața noastră, să îi adulmecăm aromele, să îi simțim savoarea și gustul unic și să mergem mai departe. Fără a calcula caloriile. Fără a ne speria de acele E-uri care oricum, habar nu avem ce înseamnă, nici dacă am fi absolvit ingineria alimentară.

Oamenii eșuează. Dar totuși reușesc întotdeauna să fie buni la ce nici nu se așteaptă sau la ce au exclamat “ce? Eu? Niciodată!”

Ha ha.
Viata nu e imprevizibilă. Ne adaptăm noi cam greuț.

Ultimele consecințe

Nu am avut niciodată prietene bune cu care să-mi hotărăsc deciziile sau să îmi număr iubiții. Doar companie ocazională, pentru golit pahare, in momentele in care mă săturasem să beau singură ca o alcoolică.

Femeile întotdeauna m-au privit cu teamă și admirație. Eram mereu sfatuitoarea care nu avea nevoie de sfaturi. Întotdeauna pregătită cu răspunsuri pentru marile dileme ale vieții. Mi-a crescut inima de fiecare dată când am pus umărul la consolidarea unei relații pentru vreo femeie din viața mea, sau la ruinarea unei relații, la cererea altor femei din viața mea.

M-am priceput să învârt situațiile și să le aduc (aproape pe tavă și cu un minim efort din partea celor ascultătoare) bărbații pe care doar în vis credeau că o să îi poată avea.

Am avut mereu o afinitate vizavi de treaba asta, poate pentru că pentru mine nu a fost nimeni acolo când disperarea de a cuceri un bărbat m-a încercat 4 ani. Nu a fost nimeni să mă învețe, așa ca munca a fost grea, dar nu inutilă.

Nu am avut prietene, am avut paciente. Nu degeaba se zice că suntem fini psihologi in viețile altora, dar pacienți muribunzi in propria noastră viață.

In fine.
Ideea e următoarea.
Detest femeile disperate după o relatie, sau și mai rau după o căsătorie.
Pe astea nu le ajut.
Ele iubesc doar ideea de a iubi.
In schimb le ador pe cele cu fixații și obsesii pentru un barbat anume. Pentru “acel bărbat” .
Însă niciodată nu duc o luptă pentru dragoste, pana la ultimele consecințe. Fiindcă știu din experiență, că in astfel de cazuri, pierde toată lumea.

puțin din fiecare

 
    Adevarul este că niciodată nu e timpul potrivit și niciodată nu suntem suficient de pregătiti. Așa că, hai să învățam din mers și să prindem subtilitatea problemei încercând asiduu dar natural  să găsim soluția.

Să facem azi tot ceea ce vrem, cu ceea ce avem la îndemână. Pana la urmă, un bucătar priceput nu e acela care are toți algoritmii rețetei și toate Ingredientele. E acela care nu știe pașii, căruia poate îi lipsește ingredientul de bază, dar cu toate asta face o mâncare nemaipomenit de gustoasă. Puțină imaginație și puțină intuiție. Despre asta cred că e vorba.

iarna aceea

*Poate că cei curajoși cuceresc lumea, însă cei rezervați supraviețuiesc”
Și e ciudat cum m-am apropiat de tine, cu mâinile reci, privirea curioasă și atitudine curajoasă. Și nu am dat drumul mâinii tale din mâna mea până când nu mi-ai încălzit puțin sufletul peste care căzuse prima ninsoare din iarna aceea.
M-am retras, scuzându-mă dar totuși lăsându-ți o Portiță deschisă spre mine. Am plecat cu timiditate, ca și cum as fii știut că știi ce gândesc. Făcusem sex cu tine cu mult înainte de a te întâlni. Păcatul era comis in gand și aștepta doar materializarea lui.

Te-am lăsat să faci următorul pas și ai driblat ca un jucător profesionist. M-ai cucerit cu vorbe putine dar de impact și clipe in care, deși sunt de neîmblânzit, eram blândă.

Între curaj și rezervă, mă mai cuibăresc uneori la pieptul tău.
Mi-e dor azi.

soldat.

Iubesc zilele de luni, din simplul motiv că toată lumea le urăște. Mereu am avut o atracție către tot ce altora provoacă dezgust. Am vorbit cu oameni cu care nimeni nu vorbește, am stat la aceeași masa cu oameni pe care toată lumea îi evită și am petrecut cele mai faine nopți cu oameni pe care alți oameni îi vedeau malefici, răi, perfizi.
Am sărutat buze pe care nimeni nu dorea sau nu îndrăznea să le sărute și am cuprins persoane pe care toată lumea le împingea.
Am împărțit ce aveam cu cei ce au pierdut tot la un moment dat și am zis mereu că dacă vreusesc pentru o secundă să scot la lumină ceva bun intr-un om, atunci am câștigat mult.

Am trăit în iad și acolo am învățat multe. In primul rând să nu îmi fie frică de nimic, cu atât mai puțin de oameni. De aceea mi-era viața plină de diverse chipuri ce purtau cu ele destine funeste.

Iubesc ziua asta de luni. Îmi amintește de tot ce-a fost gri și de faptul că mi-a spus cineva cândva, că sunt precum o prințesă din povesti, tare ca un soldat.

adevăr.

Nu vrem sinceritate. Nu am putea să îi facem față. Adevarul e întotdeauna înțepător și nu oricine suportă să i se  facă operații  pe cord deschis.
Am fost mereu pedepsită pentru sinceritate.
Încă de prin clasa a zecea, când i-am spus dirigintei că nu îmi place matematica și niciodată nu o să învăț cu drag acea materie.
Pe urmă, prin clasa a 12 a , când i am spus colegei de bancă că e o proastă dacă se va căsători cu cel ce nu a ratat să se dea la mine in timp ce eram toți trei la un ceai. S a convins cu timpul că, comportamentul din trecut e un bun prezicător pentru comportamentul din viitor. Au divorțat de curând.
Am fost pedepsită și când am spus cinstit “da dom’le, am mers prea tare, nu am centura și pe lângă toate, dacă îmi dați să suflu in etilotest s ar putea să Rămâneți surprins” și mi-a dat să suflu. Și a rămas surprins iar eu cu permisul suspendat. Uneori îmi place să pierd, dar măcar să mă aplaud pentru sinceritate și să rămân o povestioară amuzantă sau de necrezut in mintea celor ce mă întâlnesc.

Am fost pedepsită pentru multe. Poate pentru că nu am suportat niciodată să le zâmbesc fals celor pe care nu i am agreat. Și nici să mint că mâncarea era bună, când nu avea niciun gust. Și nici să ma prefac că sexul e Ok, sau să mimez futute de orgasme doar să îl fac pe bou să se creadă taur.
Nu vrem sinceritate. Vrem minciuni atent țesute, care să ne hrănească sinele egoist. Rareori am întâlnit oameni care să îmi mulțumească pentru latura mea neprefăcută. Și rareori au rămas prin preajma mea, oamenii cu care am fost acidă , sarcastică, ironică, sinceră. Intr-un cuvânt : eu.

Cam asta e treaba. Dacă ți-e frică de singurătate, atunci pupă-i in cur pe toți și fii atent să nu-ți rămână fărâme de falsitate pe la colțurile gurii. Dacă dorești oameni putini dar de calitate, spune ce gandesti, chiar dacă nu vei părea întotdeauna elegant. Cei ce au aceleași valori precum ale tale, te vor aprecia. Poate nu pe moment , dar o vor face intr un final. Restul...Să rămână in lumea lor mică și mincinoasă!

Neața.

Suntem pedepsiți să ne gândim de unii singuri, la amintiri create în doi.

Ascunși.

La lumina zilei, trăim doar banalitățile. Avem curajul de a fi mediocrii și atât. In simțire, in gândire și-n fapte.

Departe de ochii tuturor, ascundem cele mai fierbinți sau din contră cele mai reci secrete. Ascundem tot ce ne face prea triști sau prea fericiți. Ascundem cele mai bune povești, ascundem cele mai proaste povesti. Ascundem urme de mușcături după o noapte de gemete și urme de lovituri după o noapte de plâns. Ascundem ceea ce suntem, pentru că încercăm să ne păzim spatele. Și stăm mereu în gardă să nu ni se fure dreptul la fericire sau, pentru cei ce doar atât au, dreptul la nefericire.

Ascundem atât de multe și atât de bine, încât dacă am avea curajul să arătăm toți deodată cum suntem cu adevărat, ce rai și iad ar fi întreg pământul.

Suntem niște bieți copii ce mănâncă pe ascuns. Sau niște bieți adolescenți ce fumează fugitiv câte o Țigară când mama iese din cameră. Suntem tot ceea ce ascundem. Suntem tot ceea ce ne rușinează sau ne face să roșim.

In rest, suntem oameni banali.