joi, 21 ianuarie 2016

Trenul ăsta infect, ce poartă poveştile din gară-n gară, mă face mereu să plâng în sinea mea. Mă uit pe geam şi nu văd decât un peisaj trist, în care deşi totul e de un alb imaculat, ştiu că sub albul acela, mizeriile există.

Şi mai ştiu, că de oamenii din suflet  nu poţi să te scuturi ca de zăpadă. Nu poţi să-i laşi pe preşul de la uşă, să se transforme în noroi. Nu ai cum. Trebuie să îi duci cu tine, în tine, până la sfârşit. Să-ţi îngheţe în suflet în anotimpuri cu minus sau să se usuce , în anotimpuri cu plus.


2 comentarii:

  1. Să se usuce, să se stafidească și să atârne ca niște lilieci scofâlciți.

    RăspundețiȘtergere
  2. Un tren numit... dorinţă?! :)

    RăspundețiȘtergere