Şi...totuşi

Nu mi-a plăcut iarna, niciodată. De mică, eram supusă la fel şi fel de probe (să nu le zic încercări ce aveau să mă marcheze). Ieşeam afară în noaptea de Crăciun şi mă uitam la cerul înstelat. Puneam întrebări, la care mi s-a răspuns într-un târziu. Într-un....mult prea târziu.

Şi-ai apărut tu, cu ochii tăi verzi şi n-a mai trebuit să privesc cerul. Te priveam pe tine şi ştiai deja ce întrebări am în minte. Mă asigurai că în braţele tale, nu o să-mi îngheţe lacrimile niciodată, pentru că nu mă vei face să plâng.

Îmi asortai nopţile friguroase, cu prăjitură de caramel şi vin fiert. Şi -mi parfumai dimineţile cu şoapte . Şi nicio declaraţie nu era mai frumoasă, ca şi atunci când îţi puneai capul pe burtica mea şi vorbeai cu ea ca şi cum ar înţelege ce îi spui.

Se pare că acum, vinul fiert şi prăjitura, nu vor mai avea niciun gust. Iar picioarele, o să-mi fie mereu reci. Se pare că simt absenţa ta doar când e frig. Doar când lacrimile se opresc în suflet, îngheţate. 

Şi totuşi, imi mai iubeşti burtica?