marți, 14 iunie 2016

Eram.

Eram atât de nebună atunci. Și mi-e atât de dor de senzaționalul evenimentelor care nu-mi dădeau pace să dorm. Erau nopți întregi pe care le trăiam în sferturi. Le împărțeam cu oameni care deja aveau o jumătate ce-i aștepta acasă. Cu oameni frumoși, cu oameni de care m-am lăsat prostită în orice circumstanță.

Eram atât de tânără . Și-atât de dezinvoltă. Fără principii și reguli, fără agendă încărcată, fără notițe și memento-uri. Purtam tocuri îndrăznețe și culori țipătoare. Dar mai ales, purtam ceea ce acum îmi lipsește : durerea-n pizdă de tot ce se petrece.

Parcă oamenii nu mai sunt la fel, după ce te schimbi. Parcă nu mai pot să le interpretez privirile , cum o făcemi înainte și nici atingerile nu-mi mai dau fiori pe șira spinării. Parcă-mi vine să le fut un cap în gură , să plec rapid undeva , într-un spațiu închis și să-mi dau foc. #colectiv.

Parcă nici el, cel mai nebun dintre toți nu mai are flerul cu care m-a cucerit la început. Povestim despre el, despre mine...evitând să vorbim însă, despre noi.
-Tu, mai tragi?
-Dar tu?
-Eu te-am întrebat primul.
-mmm, nu. 
-Eu , da. 

Și scoate pliculețul și își prepară doza. Cobor din mașină și îmi dau seama, că acum îl detest, exact pentru același lucru pentru care l-am plăcut.

4 comentarii:

  1. Erai... tânără. Acum nu mai eşti şi, din păcate, procesul e ireversibil. Aşa că împacă-te cu realitatea ta de acum. Eventual, taci. Şi înghite...

    RăspundețiȘtergere