Pro-puneri.

N-am mai vorbit cu omul ăsta de atunci. Mi-a dat banii ( contra unui serviciu prestat ) şi a plecat lăsându-mă cu gândul la tatuajul ce îi acoperea întreg spatele.
Norocul meu, e că uit oamenii imediat după le strâng mâna şi le spun la revedere. Ghinionul, e că mereu o fac într-un fel ciudat, care-i determină să se întoarcă. Mai devreme sau mai târziu. După o oră, sau după luni bune. Dar se întorc. Cu gânduri ce vor să mi le spună. Cu propuneri ce aşteaptă să fie acceptate.

-Unde te găsesc?
-Nu sunt în zonă.
-Nu contează unde eşti. Spune-mi unde dau de tine.
Îi spun unde sunt şi că nu e în regulă să fim văzuţi împreună aici. 
-5 minute doar. Trebuie să vorbim. Vreau să îţi fac o propunere iar dacă refuzi promit că nu mai auzi de mine.

N-aş fi scris postarea, dacă nu-mi dădeam unghiile cu ojă. Neagră. Am stabilit întâlnirea într-o oră. Dacă e vorba de sex... şi de bani... sunt şanse mari să accept. Da. Ajung din nou la concluzia că m-am oferit în circumstanţe prea ieftine întotdeauna, însă întotdeauna, cumva... a meritat.