Şi-am tăcut.
Şi-am înghiţit.
Şi nu m-am mai pus de atunci , niciodată în primul rând. M-am pus pe scaunul din spate şi abia atunci am început să pricep. M-am aşezat cuminte şi mi-am muşcat limba . E bine aici. La locul tău, privindu-i pe toţi cum încearcă să schimbe o lume . O lume privită prin ecranul telefonului. O lume a cărei ochi îi vezi doar în poze.
Cu pantaloni la dungă şi o cămaşă albă, cu o privire rece şi indiferentă, cu părul şi gândurile prinse strâns, îl admiri din umbră pe domnul preşedinte. Are o voce clară, gravă, severă. Ochii albastri. Părul negru.
Se uită la mine constant. Îi evit privirea. La fel de constant.
La sfârşitul şedinţei , se ridică, vine spre mine , mă prinde de braţ şi îmi spune
- De ce nu spui niciodată nimic?
- Sunt alţii care se ocupă de asta.
- Nu faci bine ce faci. Mai ţii minte ce ai spus prima dată când ai venit aici?
- Nu. Ce?
- Mereu am vrut să aflu ce e în spatele geamurilor astea mari, în care uneori îmi verificam coafura. Am venit cu gânduri şi idei multe. Şi cu speranţa că ne vom privi în ochi şi ne vom vorbi deschis. Şi nu te-ai ţinut de cuvânt.
- Ştiu. Poate ar fi mai bine să mă retrag.
- Nu. Miercuri vreau să nu mai fi un simplu spectator. Implică-te. Te rog.
- O să iasă prost.
- Îţi promit că o să iasă bine.
- Mă cunosc.
- Atunci lasă-ne şi pe noi să te cunoaştem.
E prea târziu.
Nu-mi dau scaunul din spate, de unde-i pot admira calităţile, pe niciun scaun din faţă , de unde pot să-i descoper defectele.
Interesanta, ultima fraza, spui multe cu asta despre oameni!
RăspundețiȘtergerespun prea putine. Dar uneori...e mai bine asa.
ȘtergereMda ... de acolo, din spate, observi mai bine lumea. Și îți alegi mai bine viitoarele "trofee", nu-i așa?
RăspundețiȘtergereNici nu poate fi vorba de trofeu. Sau...poate? cine stie? :)))
RăspundețiȘtergereÎn general vorbind, așa ... Cred că ești mai mult un vânător decât "vânat". Sau nu?
ȘtergereDe obicei, cei ce stau pe ultimul rând au viziune perfectă, control absolut. Văd tot, aud tot, ştiu tot. Singurul mare dezavantaj e că pe ei nu-i vede nimeni, nu-i aude nimeni, nu-i ştie nimeni. Şi sunt conştienţi că dacă ies din umbră, şi avansează sau chiar ajung să joace pe scenă, îşi pierd inevitabil atuurile enumerate mai sus.
RăspundețiȘtergere