Scaunul din spate.

               

Era o vreme când nu ştiam să tac. Când nu ştiam să ascult. Când nu ştiam să gândesc. Era o vreme în care spuneam tot ce-mi trecea prin cap. Şi-mi treceau multe. Aveam atâtea de arătat lumii, iar ea, curva, nu avea timp pentru mine.

Şi-am tăcut. 

Şi-am înghiţit. 

Şi nu m-am mai pus de atunci , niciodată în primul rând. M-am pus pe scaunul din spate şi abia atunci am început să pricep. M-am aşezat cuminte şi mi-am muşcat limba . E bine aici. La locul tău, privindu-i pe toţi cum încearcă să schimbe o lume . O lume privită prin ecranul telefonului. O lume a cărei ochi îi vezi doar în poze.

Cu pantaloni la dungă şi o cămaşă albă, cu o privire rece şi indiferentă, cu părul şi gândurile prinse strâns, îl admiri din umbră pe domnul preşedinte. Are o voce clară, gravă, severă. Ochii albastri. Părul negru.

Se uită la mine constant. Îi evit privirea. La fel de constant. 

La sfârşitul şedinţei , se ridică, vine spre mine , mă prinde de braţ şi îmi spune

- De ce nu spui niciodată nimic? 

- Sunt alţii care se ocupă de asta.

- Nu faci bine ce faci. Mai ţii minte ce ai spus prima dată când ai venit aici?

- Nu. Ce?

- Mereu am vrut să aflu ce e în spatele geamurilor astea mari, în care uneori îmi verificam coafura. Am venit cu gânduri şi idei multe. Şi cu speranţa că ne vom privi în ochi şi ne vom vorbi deschis. Şi nu te-ai ţinut de cuvânt. 

- Ştiu. Poate ar fi mai bine să mă retrag.

- Nu. Miercuri vreau să nu mai fi un simplu spectator. Implică-te. Te rog.

- O să iasă prost.

- Îţi promit că o să iasă bine.

- Mă cunosc.

- Atunci lasă-ne şi pe noi să te cunoaştem. 

E prea târziu. 

Nu-mi dau scaunul din spate, de unde-i pot admira calităţile, pe niciun scaun din faţă , de unde pot să-i descoper defectele.