.-.-.-.-

Între ăştia patru pereţi, în camera asta în care am descoperit că zborul nu e posibil -nici măcar în braţele cuiva- pentru că inevitabil dau cu capul de tavan sau în zilele de glorie, cu el de toţi pereţii, deci cum spuneam, între ăştia patru pereţi totul e aşa cum ar trebui să fie. Cărţile la locul lor, aliniate cu încăpăţânarea şi atenţia pe care doar un sindrom obsesiv-compulsiv poate să ţi le ofere, sticla de vodka după fotoliu, ţigările şi iarba în vază de pe ultimul raft, vază care nu a vazut flori în viaţa ei. De unde şi noua ei utilizare.  Ultimul bărbat care mi-a cumparat flori a fost şi ultimul din al cărui pat m-am ridicat definitiv când mi-am dat seama că nu vorbim aceeaşi limbă şi că nu-l voi putea iubi niciodată aşa cum am sperat:  rotund, apăsat, cu tot mai mult curaj, pentru totdeauna. când am inţeles că minciunile între oameni sunt ca igrasia pentru pereţi. distrug şi îmbolnăvesc şi dărâmă. Dar în fine, asta e poveste pe care mi-o mai aduc aminte când rămân fără motive să înjur. Aşa că după un “futu-i mama ei de treaba” urmat de un “fie-le ţărâna uşoară” pun punct. Pentru a nu ştiu câta oară.

În camera asta, îmi fac de obicei ordine în mine. Pun puncte şi tai cu linii groase.

Pusă pe hârtie, viaţa multora dinte noi ar arăta ca un cod morse.