Soartă?

Scriu dimineața, cu ceașca de cafea lângă mine. Scurtă, fierbinte, fără zahăr.. Înainte scriam noapte, cu paharul de vin lângă mine. Roșu, rece, sec, de calitate.
Gândesc mult și degeaba. Înainte gândeam puțin, dar măcar făceam ceva. ( vorba unui om drag mie...”nu poti lua atitudine, dacă nu ai atitudine)

Am perioade când fac nebunia asta. Când mă rup de realitate ( nu că in mod normal aș fi prea ancorată în ea) și aștept. Momente când nu intervin peste soartă. O las să mă pună pe drumul potrivit și mereu o face. Nu direct, bineînțeles. Doar îmi Închide alte drumuri și astfel, in clipa-n care hotărăsc sa ies la lumină, mă trezesc cu o singură variantă. Cu un singur om. Cu un singur gand.

Cam așa funcționez de două decenii încoace. Soarta nu m-a dezamăgit niciodată, căci știu că are ea punctele ei cheie in care oricum,mă va duce. Prefer să merg elegant, calm, de bună voie. Nu să mă îngenuncheze, să mă lege și să mă târască. ( sechele din trecut ; lecție Învățată )

Soarta ca soarta. Dar cu destinul e treabă tristă. Că ți-l faci cu mâna ta , ca la final să poti să-ți împlinești soarta.

Gata cafeaua...
Mi-e dor puțin de cafelele băute in orașul meu preferat, în localul meu cu geamuri mari, unde mă știau toți după chip, dar nimeni după povestea din ochi.
Pa