Sincronizare.

-Felicitări pentru realizarea recentă.

Primesc mesajul în timpul unei şedinţe. Îl citesc şi rămân privind spre geam. De ce acum? De ce nu atunci? De ce după patru ani, te gândeşti că mi-ar prinde bine un mesaj, când acum patru ani aş fi făcut crimă cu premeditare pentru cele patru simple cuvinte scrise mai sus.
Da. Sincronizarea. Mi-ai spus-o de o sută de ori că nu a existat . Mi-am spus-o şi eu de câteva sute de ori şi n-am vrut să cred. Mi-am revenit. De tot. De toate.

-Mulţumesc.
-Doar atât?

Da. Doar atât. Şi nici măcare nu ţi-am mulţumit pentru mesaj. Ci pentru agonia în care mi-am petrecut anii de liceu şi încă vreo doi din facultate, aşteptând să ne ticăie ceasurile pe acelaşi ritm. Fără ca tu să tic , iar eu să tac.

Toate nopţile acelea, toate mesajele expediate şi rămase fără răspuns, tot ce am făcut sau am gândit, concluziile trase şi judecate atât la cald cât şi la rece, m-au învăţat să - l iubesc pe cel care nu şi-a dorit să uit de tine, care nu a vrut să te şteargă din inimă şi care s-a aşezat acolo cuminte, până fiecare părticică din ce ai fost a disparut.

Şi uite ce! Deşi nu-l mai am nici pe el, deşi sufletul e atat de gol şi-atat de mare, nu te-aş mai vrea nici măcar pentru un firicel de nisip scurs dintr-o clepsidră. Nu-mi mai umplu sufletul cu material de proastă calitate.