duminică, 14 iunie 2015

Revedere.



Venea cu ochii strălucind. Nu. Nu de fericire. Lacrimi provocate de un soț bețiv și pierderea singurei fete pe care o avuse. Suicid. Tot din cauza unui bețiv. Mereu mi-am imaginat-o cum iși ridică bărbia, își aranjează sufletul și își șterge urmele dramei înainte să intre în clasă.
Asta se intâmplase demult. Foarte demult. Când ascultam A.S.I.A și urlam cu toată puterea ''dă-mi nopțile-napoi și zilele cu soare/ dă-mi verile-napoi chiar dacă știu că doare'' fără ca măcar să fi știut la vremea aceea cu ce se mănâncă- pardon...cu ce se bea- o astfel de melodie.
Învățătoarea mea, căci despre ea e vorba, avea cea mai frumoasă atitudine. Cea mai blândă voce. Cel mai cald suflet. Așa a rămas întipărită. În clasa a 8 a , țin minte, o ruga pe mama să mă lase să merg la filologie. Am ajuns la matematică-informatică. Urăsc cifrele, deși de mulți ani mă învârt în jurul sumelor.


Am reîntâlnit-o astăzi. Nu m-a recunoscut. Acum are părul scurt, ridurile adânci, zâmbetul forțat, ochii încercănați . Cred că doar sufletul i-a rămas la fel. Șifonat.
Soțul bețiv i-a murit. Odată cu el și bătăile, certurile, jignirile. Tot ce i-a rămas... un trecut plin , dureros, groaznic. Se spune că e bine să ai amintiri, pentru că bătrânețea vine la pachet cu insomniile. Însă când tot ce îți amintești doare..aștepți parcă , cu mai multă prietenie moartea decât ziua de mâine.

M-am bucurat că i-am putut mulțumi pentru cei patru ani în care m-a inițiat într-o  lume atât de nouă pentru mine. Și m-am supărat văzând că soarele a încetat să mai iasă, măcar din când în când și pe strada ei. 

-Mai scrii ?
-Doar când trebuie.
-Și când trebuie?
-Când n-am lacrimi să plâng.





5 comentarii:

  1. E bine că știm să respectăm suferințele altora. Nu e o rușine să putem oferi măcar un umăr să plângă, dacă vor ..

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumos! Frumos text! Frumoasă (în tristețile ei) revedere. A propos - ce faci cu sufletul acesta al tău, uneori?

    RăspundețiȘtergere
  3. "Cand n-am lacrimi sa plang"...Cat de frumos...

    RăspundețiȘtergere
  4. E poate un handicap al vieții faptul că trebuie, aproape continuu, să ne despărțim de oameni importanți pt. noi. Tocmai de aceea trebuie să fim atente la cei despre care știm că vor rămâne. Ei sunt, ei vor fi aceia care ne vor șterge și lacrimile neplânse.... Nu?

    RăspundețiȘtergere
  5. De-asta viata e un continuu si macabru bal mascat. Ne purtam cu stoicism mastile sidefate si frumos colorate, si ajungem sa fim egoisti din motive pur bine-intentionate, adica pastram durerea sufleteasca doar pentru noi, refuzand s-o acceptam public sau sa o impartasim cu altcineva, decat cu Dumnezeu...

    RăspundețiȘtergere