Am întâlnit oameni, ce au stârnit în mine furtuni
devastatoare. Care au venit fulgerător, torenţial, lăsând în urma lor
sentimente făcute vraişte. Am tăcut. Am ridicat bărbia sus, ca un soldat în
misiune, am luat sacul menajer, am pus resturile din suflet în el şi le-am
aruncat la gunoi. Mereu am mers pe ideea că decât să cârpesc lucruri distruse,
care să –mi amintească de alegeri
incorecte , mai bine arunc.
Mult timp mi-am umplut prost golurile din inimă,
lăsate de oameni care nu-si meritau numele de om . Am crezut că ...cui pe cui
se scoate, doar că ale mele cuie, erau ruginite.
Am dat peste persoane în ochii cărora m-am regăsit.
Mă uitam mirată şi exclamam în gând ..e de-al meu..
ah...mare greşeală. Cursurile de actorie, pentru
unii, nu-s decât o repetiţie , pentru ca ei zi de zi practică asta.
Şi-am întâlnit şi ochi, în care m-am pierdut. Unii
albaştri , unii verzi, unii...habar nu am acum ce culoare aveau...însă găseam
în ei, toate nuanţele aşteptărilor mele. Tot curcubeul speranţelor era pus în
ei.
Au dispărut. Şi ochii aceia . si tot
ce am conturat cu degetul, noaptea pe spatele gol al celui ce a trădat prima dată.
Dă un exemplu ...
RăspundețiȘtergeredar despre alții care, întâlnindu-te pe tine, tot așa zic, ce zici? Apropos: ce culoare au ochii tăi?
RăspundețiȘtergereViața e un luuung șir de dezamăgiri.
RăspundețiȘtergereEh, asta e, mai toarnă un pahar, mai bagă o țigară, mai aruncă un răcnet în sacul menajer al amintirilor, mai trage-o flegmă, o-njurătură birjerească, și vezi-ți de drum mai departe. Următoare dezamăgire e right around the corner. N-o lăsa s-aștepte :))