luni, 29 iunie 2015

praf.


Îmi deschid dulapul şi parcă aş cotrobăi prin viaţa altcuiva. Nu-mi mai recunosc rochiile decât în bagaje, de parcă toată viaţa mi-am trăit-o de pe un drum pe altul. Patul are miros de praf şi de soare. Simt că nicio urmă din pielea mea n-a mai rămas în el. Doar fantome şi gemete ale unor oameni ce nu mai sunt în acelaşi ritm cu timpurile mele.
 
Aş fi povestit mult mai multe azi. Doar că sunt zile în şir şi oameni întregi din viaţa mea care s-au şters cu totul. La fel cum după un război creierul e prea deştept să te lase să-ţi aduci aminte bomba, uite aşa şi aici, s-a făcut linişte şi nu arde nimic şi niciun membru nu e amputat. Şi uite aşa am reuşit eu să supravieţuiesc războiului: uitând fix când a trebuit. Şi mai ales tot ce a trebuit.

3 comentarii:

  1. Povestește... Îndrăznește! Ochii vor fi acoperiți, dacă ți-e teamă să-i privești.

    RăspundețiȘtergere
  2. E bine de cine își poate selecta amintirile. Învață-mă și pe mine...

    RăspundețiȘtergere
  3. Înseamnă că tu eşti acum o stafie, şi bântui ceva ce a fost cândva casa ta, de-asta totul pare vechi, pustiu, straniu, impersonal.
    Când îngerul morţii a venit la tine să te treacă de cealaltă parte a lacului, tu ai refuzat şi ai fugit.
    Iar acum culegi roadele refuzului de a trece în neuitare...

    RăspundețiȘtergere