miercuri, 30 ianuarie 2019

Amnezii

Sunt oameni care nu ne-au făcut niciun rău in mod direct, dar totuși îi urâm. Nu ne-au tras scaunul pe ascuns când am vrut să ne așezăm cuminti la masă, nu ne-au pus piedică când mergeam țanțoși pe potecile vieții, nu ne-au împins când ne-au zărit pe marginea prăpastiei și nici nu ne-au strâns de gât până la asfixiere când vorbeam numai prostii. Nu au făcut nimic greșit și cu toate astea, evităm să ni-i amintim. Iar când o facem, o facem cu atâta scârbă, sau durere, sau tristețe, de parcă ei ar fi fost Hitlerul sufletului nostru.
Și mai sunt oameni, care nu ne-au făcut niciodată, niciun bine, dar totuși îi iubim. Nu ne-au spus niciodată o vorba bună, deși chiar și un punct intr un mesaj ne-ar fi făcut să avem pentru ce trăi; nu ne-au dat un pahar cu apă deși vedeau că murim de sete lângă fântâna lor din care beau mereu cu altii numai cu noi nu; nu ne-au zambit fără motiv și nu ne-au căutat fără interes. Nu au făcut nimic, decât au existat și cu toate astea, atunci când ni-i amintim, par fără nicio cută. Par locul acela unde ne refugiem când mai vrem puțin să ne îmbătam cu apă rece.

Sunt oameni și oameni.
Și nu e vina niciunui om  care a trecut prin viața noastră, de modul in care ni-l amintim. Am putea să păstram amintiri dulci cu toți oamenii, dar oare vrem asta? Nuuu. Nu vrem. Trăim un moment sau mai multe , obținem amintirea, iar după ce obiectul amintirii pleacă, avem doua variante: fie luam și cel mai mic defect sau nesincronizare de care a dat dovadă și le înmulțim cu 1000, fie, varianta prea puțin utilizată, luam calitatile și incepem să idolatrizăm extrem ceva atât de vag.
De asta pe unii îi urâm fără să ne fii greșit iar pe altii îi iubim fără niciun motiv.

Iubirea si ura exista doar din pricina amintirilor. Noroc că am fost întotdeauna amnezică!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu