Iar de ar fi rămas o vesnicie, m-aș fi obisnuit la fel cum te obișnuiești cu vreun trofeu câștigat cu greu. Mai întâi îl pui pe birou și îl admiri zi de zi: cu grijă să nu cadă, cu teamă să nu ți-l fure cineva. Apoi vine o vreme când face parte din decor și imediat după, o zi în care ai puțină treabă fix in partea aceea de birou. Îl iei și îl pui pe cel mai vizibil și apropiat raft. Pana când...îl așezi tot mai in spate, pe birou alt trofeu și tot așa.
De asta nu mi i-am dorit niciodată pentru totdeauna, pe oamenii pe care simteam că i-as putea iubi mai mult decât o viața. În clipa in care aveam doua rânduri de chei în coș...în clipa aceea aș fii știut că am pierdut trofeul, tocmai câștigându-l.
Frumoasele povesti, nu au happy end. Am mai spus.
Se termină cândva, sau niciodată...dar mereu la nivel tacit.
Și am să iubesc întotdeauna omul care nu îmi va spune cuvinte prea multe. Care mă va iubi poate, cum știe el, dar în sinea lui. Mă va iubi prin momentele in care facem sex și va pleca imediat după, ca să evite clipele de după aceea. Cand suntem vulnerabili și prosti.
Și am să aștept zile, săptămâni sau luni, doar pentru a mă bucura câteva minute de ceea ce nu trece zi să nu mă gândesc. Fericirea e fragilă. Fericirea nu e de durată. Dar măcar știu că exista și știu unde o pot găsi. E cale lunga și obstacole inexplicabile pana la ea...dar merita fiecare minut de asteptare.
Mereu lipsește câte ceva. Mereu lipsește câte cineva.
Pa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu