Nu vreau să îl întâlnesc ca pana acum, pentru sex rapid și coborât in grabă pe scări. Nu vreau să îl vad sau să îl tratez in calitate de amant, ci de mentor, confident, prieten, cum vreți voi să-i spuneți.
Vreau să fie mândru de mine. Să mă privească cu admiratie, nu cu milă. Să pot să îi spun “mulțumesc” când îmi spune că sunt frumoasă și deșteaptă, fără să caut cu privirea puncte imaginare pe tavan. Vreau să înțeleagă că am înțeles multe lucruri.
Doresc să mă pierd în ochii lui de un albastru cenușiu. Ochii lui triști, care au văzut și decăderi și victorii și care știu in câteva clipe dacă un om e împăcat cu sine sau duce încă lupte și războaie.
Vreau să îi mulțumesc că mi-a fost victimă. Sau că a lăsat impresia că-mi joacă jocul. Că a știut când să fie vehement și apăsător de sincer, dar de asemenea a știut și când să fie ca fulgii unei păpădii spre care a suflat un copil obraznic și răuvoitor.
Știți melodia aceea? “Să lași loc de *va urma*” ? O știu și eu, dar nu am inteles-o până de curând.
El a lăsat mereu loc de va urma. De fiecare data când eu am spus “niciodată”.
Abia aștept să îl revăd. Și să îl las sa mă privească așa cum eram eu demult tare. In vremurile in care cea mai cumplită lovitura era aia la genunchi, când cădeam din neatenție.
El m-a văzut chiar și așa, fără vreo permisiune. Dar altul e farmecul când faci totul conștient.
Hei!
RăspundețiȘtergereSmile!
RăspundețiȘtergere